Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate.
― Întinde-te bine... Aşa. Ştii, Dănuţ, cînd erai mic...
Se lungise de-a lungul dormezei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu.
Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc, şi ― ciudat! ― nici o observaţie!
Dimpotrivă, un zîmbet zărit printre gene.
"Rănit în războaie..."
― Să-ţi spuie mama o poveste?
― Daa!
― Ce să-ţi spuie mama?
― Dănuţ, se întristă ea deodată, nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare, Dănuţ!... Cum trece vremea!
Doamna Deleanu oftă şi, lăsînd pieptenele în păr, alintă capul pentru care nu mai avea poveşti.
"...Departe de-o mamă..."
Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin...
Bucle castanii!... Castanii pe dinafară: da. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru!
Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor!
La sfîrşitul vacanţelor, buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. În roşul lor de soare cuprins de întuneric, simţeai o dogoare parcă, simţeai apropiindu-se toamna, cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus.
"Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. Dimineaţa, cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii, cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului.
Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde...
...Şi iată, începea liceul... viaţa... uniforma... tunsul... bătrîneţea pentru unii, tinereţea pentru alţii... şi copilul cu bucle de fată, întins pe dormeză, niciodată, niciodată nu va mai fi la fel...
― Dănuţ.
― ...
Furată de gînduri, doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Ridicîndu-i capul cu mînile, îl aşeză pe căpătîiul dormezei, încetişor, ca pe un vas cu flori şi fluturi.
Cranţ... Dănuţ se deşteptă înspăimântat, în sunet de săbii parcă.
― Ce-i?
― Nimic, Dănuţ. Uite...
― Mă tunzi, mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.
― Nu, Dănuţ, zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. Am tăiat o şuviţă numai... pentru mine.
― De ce, mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă.
― Aşa... s-o vezi şi tu cînd vei fi mare... Dănuţ!...
― Poftim?
― Tu eşti mare, Dănuţ?
― Da, mamă.
― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?...
― Nu!
― ...împreună cu mama.
― Daa.
― Dacă nu se poate, Dănuţ!... Hai să-ţi dea mama ceva bun.
― Din şifonieră?
― Din şifonieră, zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei.
...Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul... Parfum pe care-l regăseşti ―
