― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat.

― Văd!

― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove?

― Ai tu?

― Sigur.

― De unde ai?

― Răspunde: vrei sau nu vrei?

― Vreau.

Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei.

― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui.

― Poftim roşcove.

― Merci... Î s bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe!

Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa.

― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi?

― De ce să mă vadă?

― N-ai ciorapi?

― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut.

― Pot să-ţi dau eu o pereche.

― Lungi?

― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată.

― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii.

― Nuu! Ţi-i dau cadou.

De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri.

Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii.

― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte?

― Nu pot.

― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela.

― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor!

― Mele? complectă ameninţător Olguţa.

― Nu. Toate degetele de la picioare.

― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele!

― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva.

― Spune.

― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii!

― Văd eu! Mai întîi spune.

― Eu... cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii picior decît mînă...

― Cum??

Dănuţ se înroşi.

― Mai spune odată.

― Stai. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul... Nu m-am gîndit niciodată! De ce spui tu aşa?

― Eu m-am gîndit la asta într-o zi, la şcoală...

― Hai, spune-odată!

― Ştii... şedeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet... şi m-am încurcat.

― Sigur, dacă nu era mama cu tine!

― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă... Fiindcă

picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine, şi şedeau aşa... degeaba. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea...

― Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.

― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc!

ridică din umeri Dănuţ, înfierbîntîndu-se la vorbă.

― Bine, da cu picioarele mergi, obiectă Olguţa.