Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Monica se strînse lîngă Olguţa.
― Herr Direktor, de ce nu mă-ntrebi de ce am venit?
― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit?
― Aşa!
― Bine.
― Papa, da tu nu mă-ntrebi?
― Ce să te-ntreb?
― Ce vrei tu.
― ...Ce-ai făcut pînă acuma?
― M-am jucat afară.
― Bine.
― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa?
― Ce-ai spus?
― Nimica. Am glumit.
― Bine.
Olguţa o privi pe Monica, răsfrîngîndu-şi buza de jos. Monica mătură
fărămiturile de pe faţa de masă.
― Herr Direktor, ai migrenă?
― Nu.
― Atunci tu ai migrenă, papa?
― De ce, Olguţa? N-am.
― Atunci eu am migrenă.
Şi tăcu încruntată.
― Te doare capul, Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte.
― Ştiu eu!
― ...Spune tatei, Olguţa. Te văd cam înfierbîntată.
― Nu mă doare capul... Eu nu spun minciuni.
― Eşti supărată?
― De ce să fiu supărată?
― Atunci ce ai?
― Da tu ce ai, papa?
―?... Nimic. Fumez. Mă gîndesc...
― La ce te gîndeşti, papa?
― La tine... la Dănuţ... la voi.
― Bine, papa.
Se auzi un zgomot la uşă. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Profira intră
mestecînd. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie.
― Conaşule, pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat, cu ochii la strugurii rămaşi.
― După ce-i isprăvi de mîncat, îi răspunse crunt Olguţa.
― Am isprăvit.
