Monica, aşezată de profil lîngă fereastră, pe un scaun cu două pernuţe, cu spatele puţin adus, broda iniţiale pe batiste. D.D. ― adică: Dan Deleanu. Aşa avea să-l strige la şcoală, la catalog.

Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ.

Dac-ar fi ştiut cineva!... D.D., adică: Dănuţ Deleanu... Acul şovăi în mînile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului... D.D., adică... "dragă Dănuţ"...

Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi.

― Monica, n-ai văzut tiparul?

Monica tresări, scăpînd batista pe genunchi. În locul ei răspunse c-un surîs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, care ştia orice, chiar şi locul tiparului.

"Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.

"Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut.

"Dragă Dănuţ..."

Da. Cine i-a dat voie să-i fie drag?

Şi zîmbi... Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag...

― Cucuţî!

― Doo, replică pianul profund.

Madam Blumm dădu din cap.

Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte, Olguţa bătuse înverşunat un dublu do, în extrema stîngă a clavirului, punînd şi pedala. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon, lovindu-se de geamuri şi oglinzi.

Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. De aceea, gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele, pînă cînd, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare, într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi, din care se prăvăliră îndărăt, spre

cruntele sonorităţi din stînga, stridenţele din dreapta...

Vaierul creştea... Se dărîmau sunetele, îmbrîncite de pedala cu deşănţată

brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi.

Olguţa lăsă pedala. Gama sireapă amuţi... Acalmia se lăsă ca un parfum de tei... Şi domol, cu o blîndeţă iezuită, procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon.

Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului.

Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante, drept răspuns la casnice întrebări, şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap... dar şi invidia celorlalţi comercianţi. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner.

Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare.

Madam Blumm aproba, minunîndu-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguţa cînta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea...

― Ooff!

Braţele Olguţei osteniseră. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor, făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă, după somn.

În salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pîclă...

― Cum?

Nu-şi crezu urechilor. Întoarse capul, privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd, ca o supă fierbinte, horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.

Olguţa întoarse capul cu scîrbă... Era rău dispusă... şi nu mai avea pe cine să

se supere. Monica era prietena ei. Buftea... Dănuţ pleca... Pe lîngă asta, de două

zile, o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Nişte vorbe, din întîmplare auzite:

― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate.

― Ia, ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii... că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd.

― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa, bătînd din picior.

Ş-atît.

De-atunci, de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnîndu-le oarecum să se adeverească.

Începu să cînte concertul de Mozart în la major, pentru piano şi orchestră ―

de astă dată cu note. Ca şi în viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei.

― Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon.

― Am să studiez concertul meu, răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul.

Concertul ei suna a melancolie. Închise caietul... Madam Blumm horăia

lugubru... Toţi lucrau în casă. Afară ploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură.

Clapele, adîncite brusc, scînciră. Cu mînie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei.

...Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod, de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor.

Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decît sîmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrînise, dormind ― poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele, cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri ― ploaia, ploaia, şi iar ploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.

Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.

"Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela"...

Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura, cu cinci rînduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii.

..."Puţin după aceasta"...