― Precis, nu aşa.
― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care, vom vedea. Vorbesc principial... Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc... Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?
― Vorbim în principiu. Mai departe?
― Bun... Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea. În tot cazul nu acasă.
― Cum??
― Stai, Alice. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii
de moldovenism în familie.
― Grigore, e inuman!
― Dragă Alice, şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar... În astfel de ocazii, ori vin, ori apă. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii; un an şcolar, cu vacantele cele mici... şi nu vei regreta!
― Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?
― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi, împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi... În vorbitor însă.
― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească?
― Eee! Asta-i!... Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria!
De ce nu-l însori, Alice?... Nu-nu, n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el, cît trebuie şi cum trebuie.
― ...Grigore, şi casa noastră?... Rămîne goală...
― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată, cuminte, frumoasă... Şi vei avea mîndria să-ţi iei, cu Olguţa şi cu Monica, o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu, şi asupra muntenilor.
Doamna Deleanu privea în gol...
― Şi mai am o ultimă pretenţie, necesară, adăugă repede Herr Direktor; vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franţa, Anglia... Vreau să-i dau un aperitiv internaţional... Şi să n-ai grijă, Alice! Evident, n-o să-i fiu mamă. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia, se înţelege, alături de odaia mea. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele, cu trusă, şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul... Va asculta muzică bună ― vezi, Alice, de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public... Şi peste doi ani, îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce, cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori şi părinţi... Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile, mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ―
şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta...
Din ochii închişi ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. Uneori, palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau, învinse de lacrimi.
În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa.
Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră, uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. Herr Direktor se surprinse oftînd, şi tuşi.
― Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii, nu cu batista, ci cu palmele, Dănuţ... Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil, şopti ea, izbucnind în plîns.
Faţa de masă începuse să ardă negricios, nebăgată în seamă de nimeni.
Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. Herr Direktor ridică din umeri.
― Da, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Sîntem copiii... pînă cînd nu mai sîntem... Sîntem oameni... pe pămînt... Facem şi noi ce putem...
― Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochii acoperiţi, nici nu-i pregătit...
N-are uniformă... Nici nu-i pregătit... Cîte-i trebuie... Dacă nu-i pregătit...
― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg, un bărbat. Şi vom fi fericiţi cu toţii.
― Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu, trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. El trebuie să hotărască.
― Ai dreptate, Alice. Altfel decît crezi şi decît doreşti, dar ai dreptate. Să se înveţe de mic să vrea. Să-l chem.
― Eu mă duc, izbucni doamna Deleanu.
― Alice dragă, du-te mai întîi şi te răcoreşte. Uite: ai ochii roşi. Nu trebuie să
te vadă aşa!... Noi v-aşteptăm.
Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe.
― Ei, Iorgule, am rămas între bărbaţi... Trebuie să convii că ce-am făcut e bine...
― Ai dreptate, dragă Grigore... Mediul moldovenesc e cam slab, zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi... Bietul Dănuţ!
Mingea de foot-ball, cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor, cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării, de-a lungul anilor. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.
― Grigore, să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi.
După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite". Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap. După trei telegrame te-ai compromis. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini.
