Un glas femeiesc momea încetişor, cînta poate, adormind un copil sau o durere.

Anica, zgribulită în burniţă, îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Cînd rare, cînd repezi şi bolmojite, vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii, potecile norocului şi dumbrăvile dragostei.

Ploaia se înteţea răscolită de vînt. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit.

Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecînd pe subt stejarul de la poartă, zări urma slabă a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată... Oftă. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră.

În priveliştea moartă, căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei, lăsînd în urma ei văzduhul sur, ca o bolnavă lumină de lună...

Nu s-auzea nici un lătrat. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună.

Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară, zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră

bătrînii din casă luînd drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor, cît şi ale vremii lor, decît trebuinţele.

Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca osemintele unui ciumat. Încăpătoarele fotolii şi canapele, cu picioare arcuite şi primitoare

speteze, căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră

de cînd tăcerea moţăia în ele. Taburetele, ca nişte broaşte ţestoase cu albastră

carapace, înţepeniseră subt apăsarea vremii. Şi toate cărţile, bucoavnele, gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos.

Într-un ungher, stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş

meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. Vioare de lemn blond cu gîtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gît şerpuitor de lebede; viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii; cobze, mandoline şi ghitare, care de care mai sucite, mai întortocheate. Şi toate înecate în tăcere!

Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ―

se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări; şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor, nu ale unor feţe omeneşti.

Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregai uscat şi a colb de arhivă.

Aşa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă...

"...Mîncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul, ca un favorit. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne..."

Ajungînd la acest pasaj, Dănuţ întoarse cartea pe dos, aşezînd-o pe podea, luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos.

Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă.

Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduţ, inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.

La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie, un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă.

Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa, ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe.. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă

era croită pe talie. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş

Crăciun, numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Musteţile spiritual răsucite; obrajii rumeori; barba frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor, ca un breton drotat.

În mîna stîngă, ridicată deasupra genunchiului stîng, ţinea papagalul. Adică

papagalul susţinea mîna, fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluier; iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască.

Robinson era aşezat pe... ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii, pe aer.

La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau, pesemne, în colibă sau pe acoperişul ei. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. Se numea Ali. Tot în pod, veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat.

Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine !

Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi... fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe mînca piersici, în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat.

Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu, aveau flux şi reflux, datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.

În epocile fluxului, biroul era o odaie ca oricare alta, înzestrată cu masivă

mobilă de birou bărbătesc, ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie, în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă, ori nu lucra.

În epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme, dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise, fiţuici, cutii cu tutun cu ţigări, cutii de chibrituri... peste tot. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou.

Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor.

O telegramă sosită, de dimineaţă, de la Iaşi, dezlănţuise refluxul.

"Arestat bancrută frauduloasă. Confirmat mandat. Rog lucraţi memoriucameră acuzare. Interveniţi urgent. Soţie soseşte bani, informaţii. Nu mă lăsaţi.

Respect.

Blumm"

Arţăgoasă, peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie. Madam Blumm, vehement izgonită din birou, aştepta în salon, cu umbrela şi sacoşa în mînă, cu pălăria în cap, trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar.

Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară, aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare... şi oratoria întemniţată în peniţă

izbucni:

"E revoltătoare"...

Şterse... Zîmbi, închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare.

"...E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-osocietate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. O

arestare preventivă, în definitiv, e un sechestru asigurător asupra persoanei.,."

Cînd lucra, nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu, afară de Olguţa, fireşte.

― Îţi aduc cafeaua, papa... O vărs sau n-o vărs? întrebă ea, apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă.