― Sau, mai exact, că am nepoţi a căror mamă e denaturată, răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului.
După ghete, victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira, trîndave; Anica, agere. Dar mingea avea aripi şi o frunte de berbec...
Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. La marginea satului, în faţa cimitirului, se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. Doamna Deleanu, însă, socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri, decît să n-o audă de loc.
Herr Direktor proclamase legile jocului, cu demonstraţii lămuritoare.
― Bine, Herr Direktor, da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă.
― Fiindcă legea-i lege. Nu se discută.
― Atunci eu am să fac altă lege.
― Cum, Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori?
― Bine! Am să le-arăt eu lor!
Şi ca să se răzbune pe nemţişori, Olguţa se jurase faţă de Monica să bată
acest cap de neamţ, care nu merită să-l loveşti cu mîna, numai cu piciorul.
Monica era arbitru.
Dănuţ purta mingea, lovind-o din fugă cu un picior, îndrumînd-o cu celălalt.
Olguţa îl aştepta calmă, cu ochi ageri, cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. Goana dintr-un capăt al ogrăzii, depănînd mingea cu picioarele, şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Îi zvîcneau tâmplele.
― Haide odată!
Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile.
Pierzîndu-şi cumpătul, Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă, hotărît. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. Dănuţ se repezi orbeşte... În gol. Odihnită, Olguţa mînă mingea, fără grabă, magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor.
Dănuţ gîfîia, alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor... Olguţa întoarse capul... se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic, săltă lung şi intră în bar.
Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. Monica alerga cu batista în mînă.
― Te doare, Dănuţ?
― Dă-mi pace!
― Ce i-ai făcut, Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană.
― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe.
― Cum l-ai bătut?
― Ne-am jucat, mamă. M-am împiedicat şi-am pierdut partida.
― Olguţa, să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. Să te linişteşti odată.
― De ce eşti supărată, mamă dragă? întrebă Olguţa blînd, privind-o cu băgare de samă.
― Nu-s supărată!... Da nu-mi plac jocurile violente!
― De ce-ai plîns, mamă?
― Lasă-mă, Olguţa!... Dănuţ dragă, hai cu mama în casă.
― Mamă, azi nu mai dormim?
― Lasă... Mai joacă-te cu Monica.
Şchiopătînd, cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu, dezmierdătoare, pe creştetul capului, Dănuţ păşi spre viitor...
― Monica, să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă... Stai: numai o dată
s-o mai arunc.
Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept; mingea zvîcni sus-sus-sus...
pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor.
― Ai văzut lovitură? Acuma hai!
Scrumelniţele erau pline de mucuri; faţa de masă cărunţită pe-alocurea de scrum.
Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma. Amîndoi tăceau, urmărind dansul oriental, învăluit în voaluri, al fumului aromat.
