― ...Herr Direktor, ce faci tu cînd ţi-i ciudă?
― Depinde! Uneori înghit... alteori...
― Alteori?
― Alteori fumez!
― Eu înghit.
― Înghiţi! Ce înghiţi?
― Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguţa, strivind în dinţi ca pe-o alună, un fraged bob de busuioacă.
În ietacul doamnei Deleanu, prin storurile lăsate în jos, lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.
Cu o mînă, Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el.
Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod... Acum venise rîndul bandajului antiseptic.
Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului, însemnată cu o cruce roşie.
"...Rănit în războaie soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri.
Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi..."
Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi", doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.
― Te strînge pansamentul, Dănuţ?
― Da, pansamentul... Nu. Nu mă strînge pansamentul!
― Spune mamei, Dănuţ. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou.
― Nu, mamă. Aşa e foarte frumos. Merci.
Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. "Il pressent quelque chose! (1)..."
Mai demult, doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― se refugiase înăuntru, pentru gîndurile tainice.
― Eşti trist, Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.
Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist.
"Pauvre petit! Quel sourire navrant." (2)...
Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice, Dănuţ primi dezmierdări pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.
― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei..
― Mamă, azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.
― Eşti obosit, Dănuţ? Ţi-i somn!
― Nuu!
― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?
― Ba da.
― Hai să te pieptene mama.
"Poate că m-am îmbolnăvit", nădăjdui Dănuţ, simţindu-se la putere.
1 Pun ei ceva la cale! (Fr.)
2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.)
Prin vălurele moi şi încîlcite, pieptenele vîslea uşor, ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu, părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult, nici altfel, decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte.
"Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!... Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage
de seamă lumea că ai păr frumos!
Inima doamnei Deleanu se strînse amar, simţind nepăsarea oamenilor. Şi mînile mamei ocrotiră, o clipă, zadarnic, împotriva ochilor şi-a foarfecilor, risipa buclelor lui Dănuţ.
― Stai jos, Dănuţ. Să te pieptene mama frumos.
