― Duduita moşului...

Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni.

Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer...

Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe.

Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns.

Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii în uşă.

― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat.

― ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!?

Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie.

― Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor?

Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele.

Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.

Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face să-ţi pară trivială

melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini.

Înstrăinări, mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite, scrisori cu tînguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele.

Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele...

Intră la el în odaie.

Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei.

Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să

scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile...

Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic.

― A! Tu eşti aici?

― Da.

― Ce faci?

― Nimica. Stau.

― Am venit să te văd.

"Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru.

Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos.

Era desculţă, în papuci.

― Îi pun subt pat.

― Ce?

― Galoşii.

― Galoşii?? De ce?

― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun?

― Pune-i.

"Ce-o fi făcut cu galoşii mei?"

― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii?

― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese.

― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat?

― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face!

― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se într-un cot.

Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi.

― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi.

― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ.

― Ştiu eu!

― Te rog să nu mă spui, Olguţa!

― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii.

― Merci. Da tu unde-ai fost?

― M-am plimbat.

― Cu galoşii mei.