Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta", dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei"...
..."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După
rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pecare aceştia le primiră foarte bucuroşi"...
Şi iarăşi:
"Spunînd adio insulei"...
Împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.
Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ.
"Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitînd nicibanii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încîtruginiseră"...
..."În insulă", adăugă, fericindu-i, gîndul lui Dănuţ.
Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit.
..."Astfel îmi părăsii insula, la 19 decembrie 1686, după o şedere de 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile, salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale."
Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor, pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista?
Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?... Şi de ce rîdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson?
Începu iarăşi:
"Astfel îmi părăsii insula"...
Îşi aşezase cartea pe genunchi. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile.
"Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687, după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani."
― Treizeci şi cinci de ani, murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.
Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!... Nimic, nimic!
Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii.
Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luîndu-şi numai căciula, umbrela şi papagalul.
...Clasa întăia... a doua... a treia... a patra... a cincea... a şasea... a şaptea... a opta; şi alte clase încă...
Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare...
În pod era numai ce-a fost odată. În pod era insula lui Robinson Crusoe.
Dincolo de pod începeau băncile şcolii...
"Spunînd adio insulei", Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigă pe Ali şi ieşi din pod... Dar turbinca lui Ivan, deznădăjduit de larg deschisă, înghiţi şi pod, şi insulă, şi clipă, cu aţe de păianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zîmbitoare poze...
De asta, pesemne, umerii lui Dănuţ erau plecaţi.
Se cobora pe scări, trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă.
În grabă, negăsindu-şi galoşii, Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. Îi erau prea mari. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă.
Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi, drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima, ca un coşmar.
Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă, Olguţa înainta greu. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să
nu-i piardă... se afunda în glod... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.
Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze.
Îngenuncheat în faţa icoanelor, moş Gheorghe se închina.
În jurul unui om bătrîn care se închină, tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat.
Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminiţa din păhărelul roş al candelii, rumenea chipurile întunecate ale icoanelor, ca o presimţire de auroră
trunchiurile codrilor adînci.
În răstimpuri, moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă.
Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească şi de-acum înainte.
Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn.
Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn.
Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn.
Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş
Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem ―
cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului.
― Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta!
Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească.
Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să
păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani.
Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curînd avea să se despartă.
