Duduili...

― Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas

Topoas...

― Sst!

Pe la moaa Mugului

Tece fata tucului...

― ... ? Ţţ-ţţ!

Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc.

Di motoc...

Şi adormea zîmbind.

...Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.

Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi, şi-acum nu mai aveau flori, şi cădeau frunze galbene din ei, foşnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles, şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut: Unu Ilă

Duduilă

Eşti caş

Toporaş...

Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă.

Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.

Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare, frecîndu-şi genunchii îndureraţi, începu să se îndepărteze de-a-ndaratelea, ascunzîndu-se pe după trunchiuri. Se opri, uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.

...Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...

Dănuţ oftă.

...De ce cădeau frunzele?... Fiindcă venise toamna... Frunzele erau moarte?...

Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna... Toamna...

Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... Dacă venise toamna!... Ce să mai facă

ele pe crengi!...

Cînd vine toamna, pasările pleacă şi frunzele cad...

Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului, şi-ar fi venit toamna ―

ce-ar fi făcut?... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut, şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum... Da. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă... şi l-ar fi luat vîntul, şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit... şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el...

...Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi...

Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ, de dinafară parcă, aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi, ca în întuneric, cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie...

În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. ...Frunzele plutesc, alunecă

şi se aşază lin... Nucile cad şi se sfarmă!... Nucile n-au sînge. Dac-ar avea, le-ar curge sîngele pe coajă... ca unui om.... ca unui om cu capul sfărmat... ca unui biet om trist...

"Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? Unde-i Dănuţ?"...

Şi l-ar fi găsit boarul jos, lîngă rîpă, cu capul sfărmat, cu şiroaie de sînge pe obraz...

Mort Dănuţ?... El, Dănuţ, mort?...

― Eu?

"Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.

...Toţi sînt în doliu. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. Plîng... Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.

― Mort?

Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?... Şi noaptea cu strigoii? Singur!

"Nu. Mai bine la şcoală."

...Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. Dănuţ pleacă la şcoală.

Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului.

Fără să spuie o vorbă, aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ... şi fără să vrea, fără

să ştie de ce, braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii, şi buzele închise îi sărutară

buclele...

Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui, Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele.

― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?

― De ce mi-ai adus pelerina?

― Ca să nu răceşti, Dănuţ, îngînă Monica, înghiţind.

― Mai bine-aş răci. Ce te-amesteci?