― Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum, şi de-acum înainte ştiu să mă feresc singur. Aşa că toată afecţiunea mea... şi restul, e pentru copiii voştri. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal, eu îs mai modest
― e să-i văd oameni... mai vrednici şi mai întregi decît noi. Şi, slavă Domnului, nici noi nu sîntem de lepădat.
― Şi? se impacientă doamna Deleanu.
Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.
― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult, în căpăţîna asta fără de plete poetice... Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
― Dragul meu, ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune, subt privegherea părinţilor. Răspunde tu mai precis... dacă poţi.
― Cred că da. Un ratat.
― Grigore!
― Azi eşti în toane rele, zîmbi domnul Deleanu, cu oarecare îngrijorare totuşi, ca la auzul unui gînd de-al său, ocolit şi rostit de un altul.
― Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat, cu creionul în mînă, matematic.
― Poftim... ai devenit prooroc!
― Nu, Alice. Degeaba te superi. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune.
― Dragă Iorgule, tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii, nevasta ― hai să
zicem ― dar eşti un om comod, moldovan prin excelenţă. Şi asta spune tot... Ştii, de pildă, că ţi se dărîmă acoperişul casei, în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să
uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa-i?
― Poate. Numai că, din fericire, acoperişul casei noastre e teafăr.
― Bine. Să lăsăm acoperişul. Nasturul de la pantaloni, din zi în zi mai descusut, nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că
norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. Iar în ziua cînd îţi cade, devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă
― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc... Uite laşul, laşul nostru, laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar, fiindcă, bineînţeles, primarii sînt tot moldoveni. Toată
activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi, mai acri şi mai calici...
Dragii mei, lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor, deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei, cu jumătate gură, între două cafeluţe cu şerbet, cu ochii cîrpiţi de somn. Limba valahilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioaie. Vorbele-s scurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi, şi muşchi vînjoşi, şi nervi pe deasupra... Şi credeţi-mă că ce spun, spun cu durere, căci mi-e dragă Moldova...
Uite, pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Şi spune-mi tu, Iorgule, dacă nu eşti prototipul moldoveanului?
― Aşa-i, măgarule, sîntem fraţi!
― Sîntem fraţi... Da. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar...
― Monoclul?
― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam, cum se spune, în fundul pantalonilor.
― Exagerezi!
― De loc!... Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri!
― Şi?
― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.
― Toţi băieţii trec pe-acolo.
― În Moldova mai ales... şi nenorocirea-i că rămîn.
― Ai devenit moldofob?
― Nuu... Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Trăsătura ei esenţială, din care decurg toate celelalte, e o anumită lene, elegantă, aristocratică, estetică, cum vrei să-i spui, dar nefastă mai ales. Cine trăieşte în Moldova din copilărie, trebuie să-şi puie vată în urechi, ca şi marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid frumoasele sirene...
― Grigore, eu am trăit numai în Moldova, şi trăiesc: hm?
― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti.
― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări... dar poate că ai dreptate.
― Sigur că am. Dacă nu era Alice, tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus. Poate exagerez puţin, dar, în fond, am deplină dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor...
Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. Deocamdată îl aveţi voi, îl avem noi, în mînile noastre.
