Boii porniră visători prin ocara cînilor.
Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor.
În tăcerea deplină, vorbiră numai lingurile, greierii şi ochii cînilor.
Partea a doua
I
"MEDIUL MOLDOVENESC"
Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă, delaolaltă cu lumina soarelui, intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.
Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei, împodobit cu frunze bahice, lumina.
Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii; de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate; de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute.
Dănuţ mînca poama, iute şi plural. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Olguţa arunca cojiţele, vehement, ca nişte insulte farfuriei, preocupată de mişcare mai mult decît de gust. Monica desprindea boaba, o dezbrăca de cojiţă între buze şi, pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos, degetele aşezau cojiţa în farfurie, meditativ, ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei.
― Dănuţ, spală poama; de cîte ori ţi-am spus!
Dănuţ muie strugurii în apă...
― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii?
"De-ar da Dumnezeu", dori Dănuţ în sinea lui, înghiţind înainte: se apropia şcoala.
― Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnînd apă clocotită în ibricul de cafea.
Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.
― Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ţi cer luna!
― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.
― Bine. Revanşa mi-o iau la caimac.
― Poftim cutia... numai să fie cafeaua blănită.
― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu, aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar, maşinal.
― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia.
― Ce cutie?
― A mea.
― De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singură cutie... Ei!
drăcie!
Două cutii ieşiră din buzunar.
― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.
― Focul, nu chibriturile.
― De la Prometeu cetire?
― Te cred.
― Bravo, Grigore! Voi propune, cînd se va face revizuirea codului penal, o nouă infracţiune: delictul prometeian... Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"?
― Cine-i ăla, papa?
― Un viteaz, Olguţa. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi.
― Şi el s-a făcut haiduc?
― Nu. A murit.
― Şi cine l-a răzbunat?
― Literatura, zîmbi doamna Deleanu.
Olguţa tăcu, încruntată. Anumite discuţii însoţite de zîmbete, o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. Şi pe deasupra, şi mai presus de toate, o nemulţumea surîsul lui Dănuţ.
― Ce rîzi?
