― Şi dacă ne prinde mama?

― Are să guste şi ea din cafea... să vadă dacă-s bună gospodină!

― Şi dacă se supără?

― Ne pune la colţ pe-amîndoi!

― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile.

― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. Dau cuvîntul lui "Mumm". Aviz urechilor delicate!

― Grigore, să nu spargi oglinda.

― N-ai grijă, Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale!

De rest n-ai grijă, că are dopul!

Într-o pornire, doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. Totuşi, pocnetul festiv le făcu să tresară. Dopul zbură ca o vrabie dintr-un exuberant zarzăr înflorit în sticlă, scuturat în cupe.

― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor, umplînd cupele... Serviţi-vă!

Cea mai plină pentru Kami-Mura.

― Umple-o bine, Herr Direktor, nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei.

― Alice, ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice?

― Dă-i, Grigore. În norocul lui Dănuţ.

― Stai, Olguţa, nu începe... N-ai grijă, te-ameţeşti îndată.

― Ai să ţii un discurs, Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă.

― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie... Dragii mei, începu Herr Direktor ridicînd cupa, de azi înainte am pierdut un nepot, dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria. Beau mai întîi, în cinstea noului

tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă... Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. Gaudeamus igitur.

Ciocnite, cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri.

― Hai, Alice, nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru!

― Umple-o, Grigore.

― Cum? Ai şi băut-o! Tu, Alice!

― Eu.

Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. C-un foşnet, spuma crescu. În mişcarea ei, cupa se înălţa, parcă palpitînd, asemeni unei balerine-n vîrfuri, furată de zborul voalurilor desfăşurate.

― Ş-acum, dragii mei, urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu, să

bem în sănătatea fiului îndrumat. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani, adunaţi în jurul acestei simpatice mese, că ciocnim din nou toţi cei de-acum. Ş-atuncea, Dănuţ, să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil... a izbutit să facă un om". În aşteptarea acelei zile, s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine, să cinstim pe mame!

― Eşti bine dispus, Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă.

― Mi se pare că sîntem amîndoi... Bună-i şampania! Ce zici, Olguţa?

― Îi bună, Herr Direktor! Te pişcă de limbă!

― Atunci ţine şi tu un toast.

― Crezi că mi-i frică?

― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor, răsturnîndu-se pe speteaza scaunului.

Olguţa se ridică în picioare.

― Mamă, dă-mi voie să mă sui pe scaun.

― Ce vrei să faci?

― Vreau să ţin un discurs... pentru Herr Direktor.

― Suie-te. Vezi numai să nu cazi!

― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb.

― Nu mă interpela, Herr Direktor!

Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi, deşi glumă, debutul Olguţei îl emoţiona.

Olguţa îşi trecu palma peste frunte, umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot.

― Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără şovăire, privindu-l, noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şi nu-mi pare rău!

― Nici mie, Olguţa.

― Atunci avem noroc la rude amîndoi!

― Bravo, Olguţa! aplaudă domnul Deleanu.

― Mare noroc, Olguţa! Să ştii de la mine.

― Ştiu, Herr Direktor, de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu... Da de azi înainte sîntem mai rude.

― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei.

― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata, cu mama şi cu cineva...