Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neaşteptate, căzură-n jos, de fier, şi zvîcniră în sus, istovitor de elastic.
Cu picioarele cosite Monica se opri în drum, închise ochii şi ţipă, gîfîind:
"Dănuţ, ajutor!"...
Lui Dănuţ, în sprinteneala fugii, îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi.
Ţipătul Monicăi îl opri. Se întoarse îndărăt, ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi.
― De ce m-ai strigat?
Ţinea puşca de ţeava, cu patul proptit în pămînt, calm. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale.
Monica, mută, îl apucă de mînă, sorbind adînc răcoarea serii.
― Lasă-mă. Nu vezi că ţin puşca?
― Tu eşti, Dănuţ?
― Eu, sigur, se făli glasul învîrtoşat. Nu vezi! Ce cauţi aici?
― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi.
― Şi de ce fugeai?
― Mi-era frică, Dănuţ.
― Aha!
― Te rog să nu mă spui Olguţei. Ea se supără.
― Şi eu mă supăr !
― Nu te supăra, Dănuţ. Eu îs fricoasă.
― Ştiam eu!
― Cu tine nu mi-i frică.
― Hee! Cred!
― Tu eşti băiat; eşti curajos.
― Şi ce vrei?
― Să mergem înapoi.
― Şi dacă nu vreau?
― Atunci mergem acasă. Da parcă şi tu veneai înapoi...
― Mă plimbam.
― Eu merg cu tine, Dănuţ, unde vrei.
― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ, arătînd cu ţeava puştii.
― Satul.
― Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuţ, estompînd treptat silabele fioroase.
― Vai, Dănuţ!
― Ţi-i frică?
― Cu tine, nu.
Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.
― ...Bine. Hai cu mine înapoi.
― Lasă-mă să te ţin de mînă, Dănuţ...
Două mîni se încleştară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Paşii lui Dănuţ creşteau. Din nou goana clocotea în el.
― Dănuţ, nu vrei să mergem mai încet?
― N-ai decît să rămîi singură.
