― Nu.

― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ?

― Nu vreau.

― Ia uită-te la tata.

De subt genele negre, privirile negre izbucniră. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică, aşezîndu-se pe pat. Privea fără să clipească.

― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat?

― Sînt supărată.

― De ce?

― Fiindcă am dreptate.

― Asta-i bucurie, Olguţa, nu supărare!

― Nu. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai... şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.

Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet; Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite.

― Ia explică-mi cum vine asta.

― Papa, începu Olguţa vehement, cine-s eu?

― Tuu? Fata mea.

― Şi mai cine sînt eu?

― Fata mamei.

― Şi mai cine, papa?

― ...Şi prietena lui moş Gheorghe.

― Ei, papa! Tu mă faci să rîd, şi eu vreau să fiu serioasă! Spune, papa.

― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu.

― Papa, cine-i Dănuţ?

― Aha! Fratele tău.

― Vra să zică el e fratele meu?

― Sigur.

― Papa, vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama?

― Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu.

― Ş-atuncea, dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama, aş fi mama lui Dănuţ.

― Aşa-i. Ar avea două mame. Vai de el!

― Papa, zău că nu glumesc... Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică...

― Nu, Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri.

― Sigur, papa. Eu ce spun!... Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ, numai că eu sînt mică şi mama-i mare... Da şi eu am să fiu mare.

― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti?

― Spune, Olguţa. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere.

― Papa, de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine?

― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ?

― Mă rog!... Eu sînt sora lui. De ce nu m-aţi întrebat?

― ...Ştiu eu!... Aşa-s părinţii, Olguţa: n-au încredere în copii. Şi poate că n-au dreptate... Întotdeauna.

― Te-ai supărat, papa?

― Nu. M-am posomorît, poate, fără să vreau.

― Papa, eu nu vreau să te supăr. Eu vreau să ai tu dreptate... De ce-a plîns

mama?

Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna.

― Şi ţie-ţi pare rău, papa. Sînt sigură.

― Cum îţi pare rău şi ţie, Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic.

― Vezi, papa! Pe mine nu m-aţi întrebat!

― Olguţa, tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît, nesilit de nimeni... În sfîrşit!

― Ştiu eu. El face cum vrea Herr Direktor.

― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi. El îi vrea binele... altfel decît noi... şi cred că are dreptate.

― Spui drept, papa?