între cap şi picioare, erau kilometri. Capul se înălţase sus, sus, dimpreună cu plafonul; picioarele coborîseră afund, afund, dimpreună cu podelele. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor...

― Ia să-mi spui tu mie, Dănuţ, dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?...

― Da.

― ...Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi, să ai automobil, să

porţi monoclu, să fii, într-un cuvînt, stăpîn pe tine, şi cînd îi spune o vorbă să

tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege...

― Da.

― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu.

― Bine...

― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător...

O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ, ca un fulger prin ceaţa deasă.

― ...Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur... Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. Cum vei spune tu, aşa vom face noi. Şi tata, şi mama, şi moşu Puiu te vor

asculta pe tine, ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi... Dar tu, Dănuţ, trebuie să

chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. Dacă vei face aşa cum credem noi, te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte, nu ca pe un copil... Ne-am înţeles?

― Da, vorbiră singure buzele lui Dănuţ.

― Acuma ascultă bine...

"Rănit în războaie soldatul căzuse..." Ce s-a întîmplat?...

― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa...

Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.

― ...tu intri la liceu... Hei! Nici nu-ţi închipui tu, Dănuţ, ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!... Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!...

Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.

― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ?

Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?

Dănuţ începu să asculte.

― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales... Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele!

Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un... o masă grozavă la Enescu

― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea... Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!... Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate. Cînd cu trenul, cînd cu vaporul!... Şi cînd ti-i întoarce, vorbind atîtea limbi străine, rămîne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcînd cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi

― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, cînd vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte... Acuma tu gîndeşte-te şi alege... Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.

― Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.

Uşa pocni... Herr Direktor aprinse o havană... Dănuţ îşi roti privirea prin odaie... Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus.

Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor, cicatricea de Schläger; înfricoşată, se abătu în spre bufet... Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet... Acum era mare!... Şi mama nu era în sufragerie...

Înghiţi uscat, iar înghiţi... Singur pe un scaun deasupra lumii... Şi trebuia să

răspundă da.

Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor.

― Nu te grăbi, Dănuţ, îl îmbărbătă Herr Direktor. Gîndeşte-te bine.

Capul lui Dănuţ zvîcnea gol.

Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar... O viespe venită de-afară îi bîzîi subt nas. Scutură capul, se apără cu mînile. Viespea se aşeză pe struguri. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia.

"...A!... Vra să zică de asta mama..."

Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră, numai el nu!...

Îl alungau din casă... Toţi îl părăseau... Nimănui nu-i păsa de el... şi mama?

Chiar mama!... Dănuţ nu mai avea pe nimeni...

Închise ochii umeziţi... Şi deodată, turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe, într-o lume pustie ― Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenuşăreasa, toate domniţele şi împărătesele nefericite... şi printre ele, cînele soldatului mort în războaie, cînele Azor.

"Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!"...

Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două

lacrămi... şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ... Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt, cu ochi scînteietori, cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă.

Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată, izgonind-o pe masă.

Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa, bine!... Lasă că v-arăt eu!"...

Cu glas ridicat, neobişnuit de tare şi de hotărît, Dănuţ rosti marile vorbe:

― Da, moşu Puiu, merg cu mata la Bucureşti. Aşa vreau eu.

― Bravo, Dănuţ, bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut.