Încet-încet, de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu, mare şi rotund se-ndepărta de iaz, privindu-l.
Cînd vorbele amuţesc, gîndurile încep să vorbească singure, iute, ciudat...
Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă apăsa clampa.
― Sst!
Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul.
― Acuma să ştiţi că iese, şopti Olguţa cu fruntea brăzdată.
Monica îşi astupă urechile.
În jurul sălciei, subt apă, zvîcneau noroadele mucegăite.
― Uite-o! Nu trage. Mai stai.
Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă... sau din salcie. Şi toate broaştele, împrejmuind cu ochi şi bube salcia, începură a prohodi în cor.
Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, ştirbă şi guşată, Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Glonţul porni, piatra porni. Şi glonţ şi piatră în zădar.
Prohodul broaştelor, din ce în ce mai urlător, gonea parcă şi glonţ şi piatră. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor
― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Piatra după glonţ.
Galeş şi sinistru, Fiţa Elencu îi privea.
Şi deodată, înghiţită Fiţa Elencu ,rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală .Broaştele se risipiră.
― Ce zici, Herr Direktor?
― Ştiu eu!... E greu să tragi în apă; te orbeşte lumina... Urîtă broască!
― Urîtă broască! oftă Olguţa.
― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate.
― Hai să plecăm, moşu Puiu, se grăbi Dănuţ.
― Nu, dragă. L-am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu ţin contabilitatea. S-a făcut?
― Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu!
― Dănuţ, începe tu... Nu te pripi, măi băiete! Ocheşte liniştit... Acuma trage.
Ai scăpat-o. E rîndul Monicăi.
― Eu nu ştiu, moşu Puiu.
― Înveţi... N-ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca.
― Monica, mă supăr, interveni Olguţa. Eu aştept.
Dojana Olguţei o hotărî. Luă puşca, stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb.
― Un leu pentru Monica... Ia să te văd, Olguţa.
Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă, arătînd cerului, cu lăbuţa, inima rănită.
Ali alerga de-a lungul malului, hămăind. Un pocnet îl alunga înainte, altul îl întorcea îndărăt, mai mînios, mai buimac. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare, ei prea mici.
― Pauză. Să facem bilanţul. Monica are doi lei; Dănuţ cinci; Olguţa opt... E
rîndul tău, Dănuţ.
― Ssst! Herr Direktor! Fiţa.
Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte. Numai păpurişul din fund suspina uscat.
― Olguţa, trage tu; eu nu mai văd, şopti Dănuţ lepădîndu-se de puşcă.
Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. De astă dată, broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie.
De unde răsuna?... De-acolo sau de-aiurea?... În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului, mînate de un hohot de rîs hurducat, înnăbuşit şi gros.
― Ali, vin aici! Ţine-l de gît.
Dănuţ ascultă porunca epică. Olguţa se lăsă într-un genunchi, îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt, şi ochi, şi ochi, pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni...
