― Tu eşti mare, Dănuţ?
― Da, mamă.
― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?...
― Nu!
― ...împreună cu mama.
― Daa.
― Dacă nu se poate, Dănuţ!... Hai să-ţi dea mama ceva bun.
― Din şifonieră?
― Din şifonieră, zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei.
...Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul... Parfum pe care-l regăseşti ―
trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări înfloriţi... Te ţine-n drum ciudata adiere, venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără... ― din casă? ori din trecut? ― turburător.
Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate, care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor... Miros de iarbă-mare, de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate, ca ale fericirii... Grămezile albiturilor, zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor...
...Şi zăngănitul argintiu al cheilor, şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă, cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată...
― Mamă, cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ, ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis", mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui.
― Ia-ţi-le pe toate... să ai şi tu la tine în odaie.
― Adevărat?
― Adevărat.
Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat.
― Şi-acum hai să te parfumeze mama.
Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. Dopul de sticlă, umezit, şerpui printre bucle, pe după urechi, pe tîmple, lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre.
― Dănuţ...
― Poftim.
― Dănuţ...
Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind şi frămîntînd teancul batistelor.
― Dănuţ, şopti ea rar, în silă, du-te în sofragerie... Te aşteaptă moşu Puiu.
Dănuţ ieşi. Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate. În afara uşii, Dănuţ
aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid, nu se trîntesc!" Neauzind nimic, se miră, şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor,
şchiopătînd din pricina bandajului.
Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz...
― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor, azvîrlind cărţile.
În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ, Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu.
― Da ce-i cu tine, Kami-Mura?
― M-am julit la genunchi, moşu Puiu.
― Şi ai primit cadou un pansament... Bravo ţie! Ia stai jos.
Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ... Olguţa care îndurase cazna unei silnice tăceri, îşi turti bărbia de masă, cu ochii la pîndă. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.
― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat?
― Nu.
― Foarte bine. Atunci să vorbim noi amîndoi, ca doi bărbaţi... ca doi prieteni: da?
― Da, îngînă Dănuţ, strîngînd cutia cu şocolată.
― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece?
― Neîmpliniţi, regretă Dănuţ roşindu-se.
― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.
Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică, directorală. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da.".
― Tu ştii, Dănuţ, că moşu Puiu te iubeşte... ca şi mama, ca şi tata...
― Da.
― ...şi că-ţi vrea binele şi numai binele...
― Da.
Olguţa se frămînta.
― Bine, Dănuţ. Să vedem numai, dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine...
Dănuţ clipi. Atîtea vorbe adresate lui, şi numai lui, îl ameţeau. I se părea că
