Mai demult, doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― se refugiase înăuntru, pentru gîndurile tainice.

― Eşti trist, Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.

Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist.

"Pauvre petit! Quel sourire navrant." (2)...

Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice, Dănuţ primi dezmierdări pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.

― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei..

― Mamă, azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.

― Eşti obosit, Dănuţ? Ţi-i somn!

― Nuu!

― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?

― Ba da.

― Hai să te pieptene mama.

"Poate că m-am îmbolnăvit", nădăjdui Dănuţ, simţindu-se la putere.

1 Pun ei ceva la cale! (Fr.)

2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.)

Prin vălurele moi şi încîlcite, pieptenele vîslea uşor, ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu, părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult, nici altfel, decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte.

"Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!... Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage

de seamă lumea că ai păr frumos!

Inima doamnei Deleanu se strînse amar, simţind nepăsarea oamenilor. Şi mînile mamei ocrotiră, o clipă, zadarnic, împotriva ochilor şi-a foarfecilor, risipa buclelor lui Dănuţ.

― Stai jos, Dănuţ. Să te pieptene mama frumos.

Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate.

― Întinde-te bine... Aşa. Ştii, Dănuţ, cînd erai mic...

Se lungise de-a lungul dormezei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu.

Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc, şi ― ciudat! ― nici o observaţie!

Dimpotrivă, un zîmbet zărit printre gene.

"Rănit în războaie..."

― Să-ţi spuie mama o poveste?

― Daa!

― Ce să-ţi spuie mama?

― Dănuţ, se întristă ea deodată, nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare, Dănuţ!... Cum trece vremea!

Doamna Deleanu oftă şi, lăsînd pieptenele în păr, alintă capul pentru care nu mai avea poveşti.

"...Departe de-o mamă..."

Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin...

Bucle castanii!... Castanii pe dinafară: da. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru!

Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor!

La sfîrşitul vacanţelor, buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. În roşul lor de soare cuprins de întuneric, simţeai o dogoare parcă, simţeai apropiindu-se toamna, cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus.

"Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. Dimineaţa, cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii, cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului.

Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde...

...Şi iată, începea liceul... viaţa... uniforma... tunsul... bătrîneţea pentru unii, tinereţea pentru alţii... şi copilul cu bucle de fată, întins pe dormeză, niciodată, niciodată nu va mai fi la fel...

― Dănuţ.

― ...

Furată de gînduri, doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Ridicîndu-i capul cu mînile, îl aşeză pe căpătîiul dormezei, încetişor, ca pe un vas cu flori şi fluturi.

Cranţ... Dănuţ se deşteptă înspăimântat, în sunet de săbii parcă.

― Ce-i?

― Nimic, Dănuţ. Uite...

― Mă tunzi, mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.

― Nu, Dănuţ, zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. Am tăiat o şuviţă numai... pentru mine.

― De ce, mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă.

― Aşa... s-o vezi şi tu cînd vei fi mare... Dănuţ!...

― Poftim?