― Naturalia non turpia (1).
Nimeni nu crîcnea. Pofta de mîncare pierea, ca toate celelalte.
Într-o bună zi, Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ―
şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului.
Feciorul venise la masă cu pocalul gol, aşa de palid la faţă, că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi.
― Eu i-am zvîrlit în iaz, vorbise răspicat Olguţa, într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.
1 Ceea ce este natural nu este urît (lat.).
― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Şi mata, fetiţo, să pofteşti la mine după ce-i sta la masă.
Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă, cu plecarea dinţilor, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiţei trîntind uşa, ostentativ.
― Am venit.
Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ―
făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor, cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir.
Şi pentru întîia oară în viaţa lor, buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră
duioşie, obrajii aprinşi ai Olguţei. Din clipa aceea, Fiţa Elencu nădăjduise că
neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. O lăsase moştenitoare.
Drept răsplată, după binecuvîntata ei moarte, Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.
Din tată-n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că
Fiţa Elencu... După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Rîioasă, fireşte, domnea peste celelalte, cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Praştia nu izbutise, nici meşteşugul vînătorilor de aiurea.
Acum, satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Şi, la adăpostul legendei, broaştele, nesupărate de nimeni, se înmulţeau în voie, ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului, cu broasca cea mare între ele, ca un nesecat şi diabolic potir cu venin...
...Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună, sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui, mirosind a mîl şi a răcoare putredă.
...împăratul redeveni Dănuţ, fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Ridică puşca, ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături, lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui moşu Puiu nu-i pasă.
...Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor, ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş, întretăiat de bocete, de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge.
Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără
stele... Hămăitul lui Ali le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului.
― S-aşteptăm, Herr Direktor. Ai s-o vezi acuşi.
― Tu o cunoşti, Olguţa?
― Sigur. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică!
― Lasă, Olguţa, că-i vin eu de hac.
Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Şi puşca încărcată. Şi praştia Olguţei pe deasupra.
De aproape broaştele erau soliste. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă.
― Olguţa, poate că iese-n altă parte.
― Nu, Herr Direktor, îţi spun eu. Acela-i tronul ei.
Mîna Olguţei izbucni duşmănos, arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată
deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Incomat de lintiţă, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă şi-ncremenit.
Pînda începuse. Herr Direktor aprinse o ţigară. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare, în cer parcă.
Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială, urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Alte broaşte ţîşniră din apă; cu salturi de
gumă trecură prin mîl, rămînînd în genunchi, nemişcate, cuprinse de un brusc extaz.
Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc.
Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Prin apă îl pîndeau mii de ochi... Şi apa e adîncă!... Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort, care deodată poate să
te apuce şi să te tragă dincolo...
