Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Monica se strînse lîngă Olguţa.

― Herr Direktor, de ce nu mă-ntrebi de ce am venit?

― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit?

― Aşa!

― Bine.

― Papa, da tu nu mă-ntrebi?

― Ce să te-ntreb?

― Ce vrei tu.

― ...Ce-ai făcut pînă acuma?

― M-am jucat afară.

― Bine.

― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa?

― Ce-ai spus?

― Nimica. Am glumit.

― Bine.

Olguţa o privi pe Monica, răsfrîngîndu-şi buza de jos. Monica mătură

fărămiturile de pe faţa de masă.

― Herr Direktor, ai migrenă?

― Nu.

― Atunci tu ai migrenă, papa?

― De ce, Olguţa? N-am.

― Atunci eu am migrenă.

Şi tăcu încruntată.

― Te doare capul, Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte.

― Ştiu eu!

― ...Spune tatei, Olguţa. Te văd cam înfierbîntată.

― Nu mă doare capul... Eu nu spun minciuni.

― Eşti supărată?

― De ce să fiu supărată?

― Atunci ce ai?

― Da tu ce ai, papa?

―?... Nimic. Fumez. Mă gîndesc...

― La ce te gîndeşti, papa?

― La tine... la Dănuţ... la voi.

― Bine, papa.

Se auzi un zgomot la uşă. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Profira intră

mestecînd. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie.

― Conaşule, pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat, cu ochii la strugurii rămaşi.

― După ce-i isprăvi de mîncat, îi răspunse crunt Olguţa.

― Am isprăvit.

― Du-te şi te uită-n oglindă.

― Hai, du-te, Profiro; ai să strîngi masa mai tîrziu, interveni zîmbind domnul Deleanu.

Profira ieşi. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi.

― Papa, de ce stăm noi aici?

― O aşteptăm pe mama.

― Şi tu o aştepţi, Herr Direktor?

― Eu îl aştept pe Dănuţ.

― Să aştept şi eu?

― Dacă vrei...

― Tu ce zici, papa?