Mută, Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică. Puşca devenise internaţională.
― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!... Nu cumva te-am protejat?
Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.
― A venit rîndul Olguţei. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană.
Bluză să-ţi facă maică-ta. Cal să-ţi dea tată-tău.
― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica.
― Ce vrei. Pentru aşa gazelă!
― Herr Direktor...
― Olguţa!... Ajutor, oameni buni! Tigroaică, nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei.
― Uite, Herr Direktor.
Luînd cizmele în braţe, Olguţa le sărută cu evlavie, pe fiecare în parte, cum sărutau străvechii luptători armele de luptă.
― Stai, că n-am isprăvit. Uite două diabolouri; o minge de foot-ball; şi uite, uite...
Alte pachete zburară, despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ.
― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală
savantă din faţa Monicăi.
― Aferim! aplaudă Herr Direktor.
Monica, roşie ca suflată cu vaporos mărgean, şedea turceşte pe divan, cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi.
Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. Părul ei de aur tumultuos, înflorise în coc nipon, prins cu pieptenii doamnei Deleanu... În rumen revărsat de zori, un pui de piersic înflorit, c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf, învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe, ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende.
― Staţi, copii, uitasem. Deschideţi gura şi întindeţi mînile.
Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton, îşi suflecă mînicile ca un hirurg, îşi cufundă mînile în cutie.
― Va banque!
Prune, cireşe, caise, renclode, piersici, pere, mere, nuci, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane ,migdale...de marţipan cădeau, săreau, se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume, făcute din pastă de migdale.
― Prinde-o, papa!
― Pe el, Olguţa!
― Au, Herr Direktor !
Duhul anarhic al neorînduielii, paradoxal răsărit din cufărul ordinei, intrase în odaia turcească. Trîntiţi pe jos de-a valma, mari şi mici, culegeau bunătăţile, de teamă să nu le calce.
Olguţa c-un morcov în dinţi, ca un nas de clown; Dănuţ, ca obrajii umflaţi de piersica din gură; doamna Deleanu, muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă
inofensivă; Monica, împiedicîndu-se în chimono, făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi; domnul Deleanu, punînd piedici Olguţei, şi Herr Direktor, contemplîndu-i ca un boscar încîntat.
― Apă! M-am topit!
― Un duş ne-ar trebui. Am înnebunit cu toţii!
― Cine-i acolo? Intră.
Profira intră, clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată... subt obştescul
hohot de rîs al celor de jos.
― Prohiro, uite ceapă de la nemţi. Pune-o în gură, porunci Olguţa, bombardînd-o cu cepe.
― Mănîncă, Profiro, să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo, stărui doamna Deleanu.
Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor.
― Fă-ţi cruce şi mănîncă, o sfătui Olguţa, văzînd-o că se codeşte.
― Hai Profiro, zi: Doamne-ajută!
― S-o curăţ, coniţă... Nu-i lucru curat.
― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti!
