― Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat, cu creionul în mînă, matematic.

― Poftim... ai devenit prooroc!

― Nu, Alice. Degeaba te superi. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune.

― Dragă Iorgule, tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii, nevasta ― hai să

zicem ― dar eşti un om comod, moldovan prin excelenţă. Şi asta spune tot... Ştii, de pildă, că ţi se dărîmă acoperişul casei, în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să

uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa-i?

― Poate. Numai că, din fericire, acoperişul casei noastre e teafăr.

― Bine. Să lăsăm acoperişul. Nasturul de la pantaloni, din zi în zi mai descusut, nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că

norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. Iar în ziua cînd îţi cade, devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă

― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc... Uite laşul, laşul nostru, laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar, fiindcă, bineînţeles, primarii sînt tot moldoveni. Toată

activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi, mai acri şi mai calici...

Dragii mei, lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor, deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei, cu jumătate gură, între două cafeluţe cu şerbet, cu ochii cîrpiţi de somn. Limba valahilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioaie. Vorbele-s scurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi, şi muşchi vînjoşi, şi nervi pe deasupra... Şi credeţi-mă că ce spun, spun cu durere, căci mi-e dragă Moldova...

Uite, pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Şi spune-mi tu, Iorgule, dacă nu eşti prototipul moldoveanului?

― Aşa-i, măgarule, sîntem fraţi!

― Sîntem fraţi... Da. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar...

― Monoclul?

― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam, cum se spune, în fundul pantalonilor.

― Exagerezi!

― De loc!... Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri!

― Şi?

― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.

― Toţi băieţii trec pe-acolo.

― În Moldova mai ales... şi nenorocirea-i că rămîn.

― Ai devenit moldofob?

― Nuu... Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Trăsătura ei esenţială, din care decurg toate celelalte, e o anumită lene, elegantă, aristocratică, estetică, cum vrei să-i spui, dar nefastă mai ales. Cine trăieşte în Moldova din copilărie, trebuie să-şi puie vată în urechi, ca şi marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid frumoasele sirene...

― Grigore, eu am trăit numai în Moldova, şi trăiesc: hm?

― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti.

― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări... dar poate că ai dreptate.

― Sigur că am. Dacă nu era Alice, tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus. Poate exagerez puţin, dar, în fond, am deplină dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor...

Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. Deocamdată îl aveţi voi, îl avem noi, în mînile noastre.

― De Dănuţ nu mă despart. Asta s-o ştii, se scutură nervos doamna Deleanu.

― Dragă Alice, mîine-poimîne vine armata. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi, mai ales ― inerente vieţii. Or să-nceapă femeile, chefurile etc. ... inevitabile. Ce-ai să

te faci?! Ai să-l legi? Nu. Ai să plîngi... Or, şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ―

e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi, bărbăteşti. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă, nu poet ancorat în fustele mamei... Şi să ştii, Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă, nu cei crescuţi în ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care, cum ştii, nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne...

― Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa!

― Alice, genul acesta de severităţi nu contează. Îndărătul mamei severe e tot mama. Copilul ştie sau simte aceasta. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. Severitatea care vine de la un străin e tonică... Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic, fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. Să admit, ipotetic, că severitatea educaţiei de pînă acum e fără

cusur... Să întoarcem pagina. Să-l privim pe Dănuţ în liceu, în liceu la Iaşi, bineînţeles. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart, fiindcă

s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi... Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plînge, îl vei compătimi... Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz... Ori, în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii, şi chiar dacă ar fi, sînt rare... Sau altceva. O

notă proastă, de pildă. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi, la nevoie ― că-i persecutat. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă, şi fiindcă, pe de altă parte, belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini... Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă, neatenţia sau severitatea dascălului, va obţine o intervenţie la director, prin părinţi... Ei! asta topeşte bărbăţia... Şi, ascultaţi-mă, condiţiile de viaţă devin tot mai grele.

Răscoala ţărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră, luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc, efectiv, şi atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărîma

aşezămintele barbare şi poetice, şi marile energii ale muncii vor copleşi tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. Vom avea, în sfîrşit, mai mulţi medici şi mai puţini popi, mai multe spitale şi şcoli, şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. Ş-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic, decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat... Ferice însă de acel care, puternic prin el, va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenţă. Aşa, da! Acela va fi stăpînul celorlalţi, ca şi strămoşii lui, dar altfel...

― Grigore, tu uiţi că Dănuţ va fi bogat...

― Nu uit de loc... Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer, de poeţi, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această

pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. Dragă Alice, bietu tatu-meu, era un om care se ridicase numai prin puterile lui... N-ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. Ei bine, ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi, sănătoşi sînteţi, cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. Dacă-ţi şti să fiţi oameni, îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă, dar cît v-am lăsat v-ajunge." Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara, pentru şampanie... şi mai tîrziu pentru doctori. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea, să fie atît de întreg, atît de călit, încît să aibă mîndria că

el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi, nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. Şi pentru asta trebuie să-l facem om, înainte de a fi om bogat.

― Să-l trimit în Germania? vorbi rar, cu temere şi sfială, doamna Deleanu.

― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!

Doamna Deleanu respiră, înseninîndu-se. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Lăsînd ţigările, îşi pregăti o havană. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari şi alte muzici, şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă.

O aprinse.

― Dragii mei, în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat, ca să înveţe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională.