― Te cred.

― Bravo, Grigore! Voi propune, cînd se va face revizuirea codului penal, o nouă infracţiune: delictul prometeian... Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"?

― Cine-i ăla, papa?

― Un viteaz, Olguţa. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi.

― Şi el s-a făcut haiduc?

― Nu. A murit.

― Şi cine l-a răzbunat?

― Literatura, zîmbi doamna Deleanu.

Olguţa tăcu, încruntată. Anumite discuţii însoţite de zîmbete, o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. Şi pe deasupra, şi mai presus de toate, o nemulţumea surîsul lui Dănuţ.

― Ce rîzi?

― Am nimerit o boabă acră.

― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. Parcă eşti Patapum. La dulce, plîngi?

Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că

hoţul focului fusese pedepsit, Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa, Dănuţ ar fi spus spiritul. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte, Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru, poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.

În jurul ibricului de cafea, hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară.

"Fuuu!"

Bolborosind, cafeaua se umflase deodată, clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. Ţinînd ibricul de coadă, deasupra flăcărilor, doamna Deleanu începu culesul caimacului.

― Nu mai pot! gemu Olguţa, combativă. M-am umflat. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea.

― Ia mă rog!

― Te rog, mamă!

― Cafeaua nu-i pentru copii.

― De ce?

― Fiindcă enervează.

― Atunci tu de ce bei?

― ...Fiindcă ajută digestia.

― Şi eu n-am digestie?

― Ai şi fără cafea.

― Şi tu ai nervi şi fără cafea, mamă dragă, şopti galeş Olguţa.

― Olguţa, nu te obrăznici!

― Dacă mi-i poftă de cafea.

― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară, un pic... un picuşor de poftă, adăugă

domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată

asupra lui din clocotul cafelei.

― Bine că vine şcoala, oftă mama Olguţei. Să am şi eu puţină vacanţă...

Dănuţ, ajunge. Du-te şi te spală pe mîni.

― Merci, tante Alice.

― Să-ţi fie de bine... Olguţa, hai şi tu; plimbă-te pe afară cu Monica. Acuşi trebuie să vă culcaţi.

― Ştiu, oftă Olguţa. Papa, îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara.

― Suflă, Olguţa, s-o răcoreşti.

Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă.

― Olguţa! Azi am pus faţa de masă.

― Mamă dragă, începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua, de ce spui tu, cînd verşi cafea, că ai să iei bani?

― Fiindcă aşa se spune.

― Atunci de ce te superi cînd vărs eu?

― Îţi mulţumesc!

― Pentru puţin, mamă dragă! Merci, papa! Hai, Monica!

După ce rămaseră singuri, Herr Direktor începu să rîdă.

― Cine-i profesoara Olguţei?

― O fată excelentă.

― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă.