Olguţa răsărise din car, pe jumătate în bătaia flăcărilor, făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. Înălţată de braţele lui Herr Direktor, Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs, cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.

― Olguţa, să-l chem şi pe Dănuţ.

― Lasă-l să te aştepte!

― Să stea singur?

― Sigur. Aşa a vrut!

Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica, suflînd în palme. Se înfruptară

toţi trei.

― Herr Direktor, ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti !

― Merci!

― Să-ţi mai dau?

― Reste ! îmi stric pofta de mîncare.

Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea laptelui adia

pînă-n zare, ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii.

"Un taraf de lăutari... şi celelalte", dori tainic Herr Direktor, oftînd.

― Olguţa, trebuie să pornim spre casă.

― Iaca pornesc.

― Cheamă-l pe moşneag.

― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis, boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut.

― Iaca mă cheamă nepotu-meu. Stai, măi copchile măi! Nu porni.

Moşneagul se porni de lîngă foc, păturînd în pănuşi păpuşoi copţi.

― Apoi te las cu bine, boierule.

― Moşule, mă laşi aici?

― Păi cum?

― Moşule.

― Moşule, n-auzi? Vin şi eu.

― Aşteaptă-ţi copchiliţa, boierule. N-o lăsa, c-o mănîncă lupchii. Hăis!

Scîrţţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ...

― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat, strîngîndu-se lîngă foc.

Scîrţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ... Parcă-i făcea în ciudă!

Cu pas împărătesc, legănîndu-şi coarnele prin stele, boii trăgeau; carul scîrţîia. Moşneagul lîngă boi. Şi numai Dănuţ lîngă foc.

― Monica! Unde eşti, Monica?

― Aici-s, Dănuţ.

― Kami-Mura!

― Buftea, hoo!

― Uf!

...Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.

― Uite luna!

― Luna-i?

― Luna; Samănă cu tine, Buftea, cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprîncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strîmbîndu-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.

― Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă

examinare.

― Da cu cine seamănă? Cu tine?

― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.

― Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?

― Lasă-mă-n pace.

― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.

Dănuţ nu se gîndea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.

Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizînd cutii cu măsline marinate; întinzînd, spre gustare, cu vîrful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afu-maţi...

― Herr Direktor, mie mi-i antipatică luna.

― De ce?