― Obraznică mai eşti!
Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor.
― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.
Olguţa împunse cantalupul cu două degete.
― Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului
― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine!
Monica ridică un deget încovoiat, reţinîndu-şi o modestă felie.
― Nu aşa. Uită-te la mine.
Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios.
Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd din mînă
― Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Mă
duc s-aduc curaçao- ul . Grigore, tu vrei cognac?
1 "Ei, na!" <Fr.)
― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva.
Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul.
Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate.
― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie.
Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor...
Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige.
― Dănuţ, tu nu mănînci cantalup?
"Sigur că da, sigur că da", vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu
împrospătate.
― Nu, merci.
De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?... Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... De ce?... Lasă...
― Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînd din picioare.
Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor ―
lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul.
― Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă.
― Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă.
― Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă!
― Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîsta lui...
― Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Şi să mănînci frumos, te rog! Măcar atîta!
― Buftea, Buftea!
Buzele Olguţei insultau pe şoptite, şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.
Dănuţ întoarse capul, strivi o lacrimă între pleoape şi, cu un gest de sinucigaş, împlîntă furculiţa în sarmale.
Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiţilor.
În odaia turcească, pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de lînuri, înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi.
La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung.
Pe jos, covor mai plin decît ale divanurilor, pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară, care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor; icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint; şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum.
Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim", ultimul model. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana, şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş... Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri.
