― Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuţ, estompînd treptat silabele fioroase.

― Vai, Dănuţ!

― Ţi-i frică?

― Cu tine, nu.

Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.

― ...Bine. Hai cu mine înapoi.

― Lasă-mă să te ţin de mînă, Dănuţ...

Două mîni se încleştară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Paşii lui Dănuţ creşteau. Din nou goana clocotea în el.

― Dănuţ, nu vrei să mergem mai încet?

― N-ai decît să rămîi singură.

― Nu, Dănuţ... eu cu tine vreau... da nu mai pot. Hai mai încet, Dănuţ...

― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.

― De ce, Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă.

― Aîî! Am spus o dată!

...în drum, o vrăjitoare aţinuse calea împăratului.

Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. Dar mîinile împăratului erau de fier, ca şi curajul său. Puşca într-o mînă, mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus... Halal de-aşa împărat!...

Din marele belşug ceresc cădeau steluţe, stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.

― Ce stai?

Dănuţ întoarse capul îndărăt. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cu aceiaşi ochi, îl privi pe Dănuţ.

― Vai, Dănuţ, ce frumos e!

Aşa se dezvălui sufletului Monicăi, întîia noapte lirică a lunii...

― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum înainte.

― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica, îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat.

În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni.

La auzul vorbelor, moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie, şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi.

― Moşule.

― N-auzi, moşule?

― ...

Autoritar, Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt.

― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!.... N-auzi?

Moşul se întoarse clipind. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe, îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer, sau o gîză prizărita printre ierburi.

― Ha?

― Poate că n-aude, săracu! interveni Monica. Vorbeşte mai tare, Dănuţ.

― Tu să taci! Mo-şu-le, urlă Dănuţ, roşu la faţă, n-auzi odată?

― Aud?

― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună.

Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum, trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ, posomorîtă cu toată veselia flăcărilor, şi-şi căută de treabă mai departe. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul.

― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.

Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră, al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci, de mare şi bun ce era.

― Moşule, moşule, n-auzi?

― N-am văzut ni'că! Ei!

― Eşti sigur?

― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica.

― Crede-mă că nu, Dănuţ! Aici erau...

― Da nu-s! ― bătu el din picior.

― Poate că-s mai încolo.

― Du-te şi-i caută.

― Parcă ţi-ar fi nevastă, boierule!... Aşa-i ghini!... Mai staţi oleacă la foc. Ia luaţi cîte-un păpuşoi.

― Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A!...

Dănuţ îi întoarse spatele.