Acesta fu epitaful celor două Fiţe.

Muzical, visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Fluiere şi flaute, cimpoaie, cobze şi vioare, tălăngi, viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. În naltul luminiş, o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen.

Dănuţ, cu puşca aplecată în jos, deschidea alaiul. Lătratul lui Ali crăinicea victorii.

...împăratul se întorcea singur de la luptă. Oştile îl aşteptau mai încolo, ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure... Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui!

― Moşu Puiu, unde eşti?... AH! Ali ! Hei-hei!...

Înainte era cimitirul de la marginea satului, îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. Dar

moşu Puiu era înaintea iazului. O luă la goană îndărăt, cu puşca.

― Herr Direktor, de ce nu-s eu băiat?

― Aşa a vrut Dumnezeu !

― Ei, Dumnezeu!

Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus.

― Sau cocostîrcul.

― Ei, cocostîrcul!

― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor.

― Mama, Herr Direktor. Îţi spun eu.

― Bine. Mama şi tata au vrut, amplifică scrupulos Herr Direktor.

― Nu. Mama singură.

― De ce tocmai mama?

― Ca să mă persecute.

― Ei!

― Ba da. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea?

― Lasă-l în pace, măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni.

Olguţa oftă amar.

― Nu-s băiat.

― De ce, Olguţa? Ce mai vrei?

― Nu ştiu!... Da ştiu eu...

― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama?

― Asta-i altceva, Herr Direktor. Mamei îi place.

― Şi ţie?

― Mie nu.

― Îţi plac băieţii, Olguţa?

― Mie?! Nu pot să-i sufăr.

― Atunci de ce vrei să fii băiat?

― Eu nu vreau să fiu fată.

― Atunci ce vrei să fii?

― ...Vezi, Herr Direktor! Spun prostii... fiindcă-s fată.

― Da tu, Monica? o întrebă Herr Direktor, cîntărindu-i cozile cu palma.

― ...Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.

― O iubeşti, Monica?

― Da.

― Şi pe mine?

― Sigur, Herr Direktor, îl încredinţa Olguţa, ea e prietena mea.

Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie, ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii.

― Monica, aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa, încetinind pasul.

― Puţin!

― Da tu, Herr Direktor?!

― Ajungem îndată.

― Dragă Herr Direktor, mai avem... şi te-aş ruga ceva.

― La dispoziţie.

― Da să-mi promiţi că faci.