― Un alt papa- al vostru, îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii.
― Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor.
― Nici nu-l cunosc, Olguţa!
― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Tu eşti prietena mea.
― Olguţa, de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ?
― Ţţ-ţî-ţî!... E fratele tatei!... Eu glumesc, da lui îi place să-i spui aşa. Şi tu să-i spui Herr Direktor.
― E director de şcoală?
― Cum poţi să spui aşa ceva!... Nu l-aş putea suferi!...
Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ, Olguţa începu să împlînte în ea scobitori.
― ...E directorul unei societăţi foarte mari... nu ştiu ce fel... ceva cu electricitate şi cu nemţi.
― Şi seamănă cu moşu Iorgu?
― Nu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc... Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.
― Şi eu, consimţi diplomatic, Monica... Ce ai tu, Olguţa, cu harbuzul lui Dănuţ?
― M-a insultat! Mă răzbun.
Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ.
― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece.
Altă scobitoare pătrunse mai adînc.
― Să nu se supere tante Alice!
Alta urmă, temerară.
― Olguţa, haidem afară, să văd şi eu automobilul.
― Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa... Monica, mi se pare că eşti şireată!... Sigur, ca şi mine.
Isprăvindu-şi vindicta, Olguţa o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.
― Olguţa, îmi dai voie să scot scobitorile?
― Cum vrei. Eu am isprăvit.
Monica plivi miezul străpuns, adunînd scobitorile în farfuria ei.
― Merci, Monica.
Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori.
Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică, vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne, iartă-mă
― suind la deal în goana mare, cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii, şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul ― ptiu! ferească
Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre, ca orbii; în loc de hăţuri, o roată în proţap; şi-n loc de bici şi de "hii, boală!" un muget de bou în mînă.
Ţăranii îşi făceau cruce, cu ochii cînd la dihanie, cînd la biserică. Înghesuiţi în mamele lor, copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau, iscodind cu ochi de femeie.
Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. De aceea mai scuipă o dată.
― Săracu conu Costache, Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!... Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare.
Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea, juca-naintea şi în urma goanei roşii...
În sfîrşit, duduind, bufnind, mugind, acoperit de colb, masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. Toţi servitorii ieşiseră din casă.
― Bine-ai venit, Grigore!
― Guten Tag l, Herr Direktor!
― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă, ca o jalbă.
Herr Direktor, îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ―
ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu, cască de doc, halat de doc, închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului, ridicînd bancheta articulată. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele, se întinse, căscă, îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît, îşi puse monoclul în ochi, încruntîndu-se, îşi frecă mînele neatinse de colb şi de soare... şi se înclină zîmbind în faţa scărilor, cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean.
