Aşa... Grigore, de ce nu stai turceşte?

― Poftim. Aşa-i bine? A la turca, bre!

― Bun. Monica, tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea...

Apleacă-ţi capul... puţin numai. Dănuţ aşează-te lîngă Monica... Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai!

― Küss die Hand gnädige Frau. Was wollen sie, Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit.

― Explică-i, te rog, Grigore... Olguţa, tu stai la dreapta Monicăi. Aşa.

Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul.

Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile.

― Ruhig bleiben, bitte schön.(3)

Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ, ironică. Monica îşi privea mînecile, dar vedea tot pe subt gene.

Dănuţ, ţinînd recordul încruntării, întoarse capul obiectivului, lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă, care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond, ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină.

1 Vino, domnule Kulek... la Herr Direktor (germ.).

2 Sărut mîna, stimată doamnă. Ce doriţi, domnule Director? (Germ.) 3 Staţi liniştiţi, vă rog (germ.).

De pe scări, doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat:

― Grigore, te fac răspunzător! Ţine-o din scurt, mai ales pe Olguţa... Şi nu uita pariul.

Olguţa păstrase numai costumul de haiduc; musteţile şi le spălase cu vată

îmbibată în colonie.

― Mama-i fricoasă, Herr Direktor. Nu samănă cu mine.

― Ia lasă!

― Vorbesc serios, Herr Direktor.

― E fricoasă pentru tine, Olguţa.

― Totuna.

― Ai să-ţi schimbi părerea.

― Eu?? Nuu!

― Tu. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi.

― Tu nu eşti fricos, Herr Direktor.

― Sînt, cînd trebuie... prudent.

― Ce-i asta prudent?

― Curaj cu linguriţa.

― Ca o doctorie.

― Aşa-i bine.

― Nu-mi trebuie. Eu îs sănătoasă.

― Olguţa, de ce o superi tu pe mama?

― Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.

La cîţiva paşi înaintea celorlalţi, cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ―

Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. Începeau de unde răsare soarele, şi coborau, şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii, şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute, supuse, ca o trenă uriaşă.

Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor, Olguţa şi Monica. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi.

Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o..." spunea doamna Deleanu.

― Ca o ce, mamă?

― Ca o cucoană. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul.

― Merci, Grigore. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine.

― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie.

― Grigore, eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. Soarele-i sănătate. Atîta cochetărie la un bărbat?!

― Dragă Alice, îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi!

Monica mergea alături de Olguţa. În sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe chimono, la adăpost de puşti şi ochi de vînători.

...Armatele închipuirii lui Dănuţ, călăuzite de împăratul lor, mergeau să

ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pîndeau la tot pasul. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. Parcă

pompierii nu umblă prin foc!... Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş

răsucită în sus ca o musteaţă rurală.

...Cînele împăratului era năzdrăvan. Putea creşte cît o vacă; se putea preface în armăsar cu aripi, pe care nimeni nu cuteza să-l atingă... Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.