― Te-ai speriat, Profiro?

― Nici nu te-am cunoscut, coniţă, sărut mîna.

― De ce rîzi, Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită

de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase

― Spune, Profiro.

― Să nu vă supăraţi, coniţă . Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă.

― Bravo, Profiro!

― Trăiască Profira!

― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei!

― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi!

― Dănuţ, tu nu te serveşti?... Da tu ce cauţi, Anica?

― Hă!

Prin uşa întredeschisă, Anica, numai ochi şi zîmbet, sorbea tot ce vedea, minunîndu-se. Peste umărul ei, cu gura pînă la urechi, se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.

― Ce-i? Aţi venit la panoramă?

― Hă! Hă!... zîmbiră dimpreună, cu glas de soprană şi de bariton, Anica şi baba.

― Hi-hi! le îngînă Profira, clipind din ochi către ele.

Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica o zbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă.

― Ce ţi-ai făcut, Olguţa?

― Musteţi, mamă dragă. Aşa au haiducii.

Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt, în stilul baladelor populare:

Mustăcioara lui

Pana corbului,

Ochişorii lui

Mura timpului,

Feţişoara lui

Spuma laptelui...

Cizmele de antilopă, pantalonii bufanţi, şi mai ales bluza roşie cu centură de lac, erau licenţe poetice. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă, pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani.

― Eu propun să redevenim oameni serioşi.

― De ce, Herr Direktor? îl dojeni Olguţa.

― Mor de căldură în Turcia asta.

― Staţi. Nu vă dezbrăcaţi. Am o idee.

― Spune, mamă dragă, spune.

― Să ne fotografiem.

― Să ne fotografiem. Bravo!

― Bine, dragă. Ce nu fac eu pentru copii!

― Ridicaţi storurile; eu aduc aparatul.

― Cum ne-aranjăm, Iorgule?

― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem.

― Unde te duci, Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu, întîlnindu-l pe coridor, cu sabia şi chipiul în mînă.

― Hai înapoi, Dănuţ!... Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.

Mobilizat din nou în oştile ridicolului, Dănuţ mergea, mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă, înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă, avea să se întindă în viitor.

― Alice, hai şi tu cu noi.

― Şi cine vă fotografiază?

― Pune tu aparatul la punct; restul poate să-l facă şi Profira.

― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme!

― Să-l chemăm pe Kulek, propuse Herr Direktor. El se pricepe.

― Perfect, cheamă-l tu, Olguţa.

― Cum să-i spun, Herr Direktor?... Komen sie, Herr Kulek... nach Herr Direktor (1). E bine?

― Spune-i ş-aşa Olguţa. Are să vie rîzînd. Să nu te superi!

― De-acuma aşezaţi-vă, îi pofti doamna Deleanu. Fraţii turci alături pe divan.