Deasupra casei lui moş Gheorghe, un înger sau un cocostîrc se închină.
― Cum aţi petrecut, Monica?
― Foarte bine, tante Alice. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.
III
HERR DIREKTOR
― Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.
― Ce s-aud?
― Ascultă bine, mamă...
― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se sorb aşa, cînd nu ştii să-i mănînci altfel.
Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. Dănuţ le mai încurca, le mai uita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa, frigîndu-se, ori înghiţea friptura, fără s-o mai mestece, înecîndu-se.
Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Monica oftă neutral.
Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Topi între limbă
şi cerul gurii geroasa îmbucătură, îşi şterse buzele şi, înghiţind de două ori, ridică ochii spre Olguţa.
― Ce nu-mi dai pace să mănînc?
― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie.
― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica.
Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus.
―...! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi, cum spune şi mama; m-am deprins... Vorbeam de altceva.
Sprîncenile reveniră la loc. Satanic, Olguţa pocni o prună. Obrajii lui Dănuţ
luară culoarea miezului de harbuz, mimetic parcă.
― Ascultă, papa, n-auzi?
― ...?
Toţi ascultară înspre uşă. Ochii Olguţei se micşorară de încordare, ca la miopi... Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor, ca notele başilor bisericeşti, fragilul murmur al sopranelor.
― Băă-băă... N-auziţi? se înverşună Olguţa.
― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Olguţa îl privi, dădu din cap energic şi zîmbi indulgent.
― Dănuţ, nu vorbi urît. Ţi-am mai spus.
Olguţa se ridică solemn în picioare, cu şervetul în mînă, ca un prim-jurat cu verdictul.
― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. Cine pune rămăşag cu mine?
N-auziţi? Băă-băă!... Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.
Uitînd harbuzul şi insulta, Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît, urmat de doamna Deleanu şi Profira.
― Sînt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pe mine?
― Ba te cred, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu, scuturîndu-şi şervetul. Tu ai ureche muzicală, ca şi mama.
― Rîzi de mine, papa?
― Nu, Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete!
― Fiindcă mi-s antipatice, papa.
― Taci!
― Da papa, eu ţin cu caii adevăraţi.
― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?
― Ba da. Cu Herr Direktor!...
― Olguţa, cine-i Herr Direktor?
