Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui... Şi ce? împăratul avea puşcă... Să poftească zmeul!... Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri... Cartuşele le păstra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ.

Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ.

Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa, sultănise vreme îndelungată, peste toţi şi peste toate, Fiţa Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.

Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi, Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclina înspre ea. Dar

nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta, căci ochii verzi, ca verdele veninului, ai Fiţei Elencu, răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei.

Deşteaptă pe cît era de slută, răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. Cînd pleca la Medeleni, în cupeu, însoţită numai de cărţi în felurite limbi, aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc, scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. În schimb, la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei, Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Şi-n casa lui conu Costache, Fiţa trăise încă şi după moartea lui.

Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară, apoi amuţită. O dragoste... Oare?... Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu... Cu putinţă?... Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fiţa Elencu scăpase... văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase, culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.

Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat.

O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Cruţaţi de bătrîneţă, ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată, ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Curînd însă, o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei, o luminase.

Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu, erau cei obîrşiţi din gingii. Fiţa purta dantură. La prînz şi la masă, în faţa tuturor comesenilor, feciorul aducea într-un pocal albastru, plin de apă, dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi.

― Naturalia non turpia (1).

Nimeni nu crîcnea. Pofta de mîncare pierea, ca toate celelalte.

Într-o bună zi, Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ―

şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului.

Feciorul venise la masă cu pocalul gol, aşa de palid la faţă, că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi.

― Eu i-am zvîrlit în iaz, vorbise răspicat Olguţa, într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.

1 Ceea ce este natural nu este urît (lat.).

― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Şi mata, fetiţo, să pofteşti la mine după ce-i sta la masă.

Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă, cu plecarea dinţilor, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiţei trîntind uşa, ostentativ.

― Am venit.

Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ―

făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor, cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir.

Şi pentru întîia oară în viaţa lor, buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră

duioşie, obrajii aprinşi ai Olguţei. Din clipa aceea, Fiţa Elencu nădăjduise că

neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. O lăsase moştenitoare.

Drept răsplată, după binecuvîntata ei moarte, Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.

Din tată-n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că

Fiţa Elencu... După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Rîioasă, fireşte, domnea peste celelalte, cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Praştia nu izbutise, nici meşteşugul vînătorilor de aiurea.

Acum, satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Şi, la adăpostul legendei, broaştele, nesupărate de nimeni, se înmulţeau în voie, ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului, cu broasca cea mare între ele, ca un nesecat şi diabolic potir cu venin...

...Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună, sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui, mirosind a mîl şi a răcoare putredă.

...împăratul redeveni Dănuţ, fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Ridică puşca, ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături, lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui moşu Puiu nu-i pasă.

...Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor, ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş, întretăiat de bocete, de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge.

Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără

stele... Hămăitul lui Ali le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului.

― S-aşteptăm, Herr Direktor. Ai s-o vezi acuşi.

― Tu o cunoşti, Olguţa?

― Sigur. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică!

― Lasă, Olguţa, că-i vin eu de hac.

Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Şi puşca încărcată. Şi praştia Olguţei pe deasupra.

De aproape broaştele erau soliste. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă.

― Olguţa, poate că iese-n altă parte.

― Nu, Herr Direktor, îţi spun eu. Acela-i tronul ei.

Mîna Olguţei izbucni duşmănos, arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată

deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Incomat de lintiţă, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă şi-ncremenit.

Pînda începuse. Herr Direktor aprinse o ţigară. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare, în cer parcă.

Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială, urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Alte broaşte ţîşniră din apă; cu salturi de

gumă trecură prin mîl, rămînînd în genunchi, nemişcate, cuprinse de un brusc extaz.

Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc.

Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Prin apă îl pîndeau mii de ochi... Şi apa e adîncă!... Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort, care deodată poate să

te apuce şi să te tragă dincolo...