― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata.
― Ura pentru cataif!
― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap.
― Patapum, bum... Dă-ni-l de sufletul lui Patapum, mamă dragă, se jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului.
― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă.
― Buna sara, tante Alice... Olguţa a împuşcat broasca.
― Daa? Buna sara, Monica. Hopa. Ţi-i foame?
― Grozav, tante Alice.
― Bravo!
Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi, Monica clipea, luminoasă
în lumina lămpii.
― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o?
― Caută luna! mormăi Olguţa, mestecînd un colţ de pîne.
― De miere! adăugă Herr Direktor, scuturîndu-se de fîn.
― Grigore! Nu-ţi dau cataif.
― Are Kulek şi pentru mine!
Paşii Profirii duduiră. Aducea castronul cu borş.
― Poftă mare, boierilor! le dori moşul, plecîndu-se.
― Asemenea, moşule!
― Hii, boală!... Nie, potaie!
Boii porniră visători prin ocara cînilor.
Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor.
În tăcerea deplină, vorbiră numai lingurile, greierii şi ochii cînilor.
Partea a doua
I
"MEDIUL MOLDOVENESC"
Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă, delaolaltă cu lumina soarelui, intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.
Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei, împodobit cu frunze bahice, lumina.
Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii; de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate; de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute.
Dănuţ mînca poama, iute şi plural. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Olguţa arunca cojiţele, vehement, ca nişte insulte farfuriei, preocupată de mişcare mai mult decît de gust. Monica desprindea boaba, o dezbrăca de cojiţă între buze şi, pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos, degetele aşezau cojiţa în farfurie, meditativ, ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei.
― Dănuţ, spală poama; de cîte ori ţi-am spus!
Dănuţ muie strugurii în apă...
― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii?
"De-ar da Dumnezeu", dori Dănuţ în sinea lui, înghiţind înainte: se apropia şcoala.
― Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnînd apă clocotită în ibricul de cafea.
Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.
― Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ţi cer luna!
― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.
― Bine. Revanşa mi-o iau la caimac.
― Poftim cutia... numai să fie cafeaua blănită.
― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu, aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar, maşinal.
― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia.
― Ce cutie?
― A mea.
― De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singură cutie... Ei!
drăcie!
Două cutii ieşiră din buzunar.
― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.
― Focul, nu chibriturile.
― De la Prometeu cetire?
