― Şi Minerva, dragă Alice.
― Cine-i Minerva, papa?
― O cucoană, Olguţa.
― Ce nume!
― Aşa-s cucoanele!
― Sigur, papa.
Unul cîte unul, pachetele, pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu, erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceeaşi însufleţire copilărească
creştea în toţi deopotrivă, ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările, primăvara. Numai Dănuţ, cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor, şedea ursuz, ca zgribulit de frig.
― Iorgule, ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe, de la sesiunile curţilor cu juri?
― Bietul tata! Parcă-l văd. Înainte de-a se dezbrăca, ne chema în biroul lui:
"Aţi fost cuminţi, copii?" "Cuminţi", răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte... Două pistoale de tinichea cu petiţe...
― ...peştişori de mintă...
― ...balonaşe, anume făcute pentru urechile mamei... Grigore, ţi-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului?
― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.
― Bietul tata!... "Măi băieţi, de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori!
― Se stricase carnea, papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie,
năvălind în trecutul poznelor părinteşti.
― Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectînd pe subt dulap, pe subt birouri, pe subt covor... S-a uitat la tălpi: nimic!
― Şi tu tăceai, papa?
― Tăceam, ce era să fac?
― Şi moşu Puiu nu te-a spus?
― Se poate! Fraţi şi trădători?
― Şi ce s-a întîmplat?
― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ―
eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară
cu gura deschisă ca să nu mă simtă, şi tot mă descoperea.
― Papa, te-a bătut pentru conserve?
― Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperiş, ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă...
― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.
― Aşa-i. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic!
― Ş-acuma, papa.
― Olguţa!
― Acuma-mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.
― Herr Direktor, mai spune ce făcea papa.
― Ce faci şi tu: supăra pe mama... Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri... şi pentru studii la Berlin...
Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor, lăsînd în loc privirea amintirilor. Olguţa se aşeză pe marginea divanului, îngîndurată: "Săracu moş
Gheorghe!"
― Dănuţ, adă-mi un foarfece din trusă.
― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.
Herr Direktor îşi puse monoclul.
