― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles, lecţiile sînt discuţii, şi raporturile dintre ele camaradereşti. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă, şi profesoara convorbiri instructive... De altfel, Olguţa învaţă uşor şi cu plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!... Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească.

― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu.

― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată, nu haiduc!

― Da, da. Aşa-i şade bine Olguţei... Să fi fost Dănuţ ca ea...

"Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui."

― Închipuieşte-ţi, Grigore, eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă, de o prietenă a voastră din copilărie... probabil un flirt.

― Cine? întrebă rîzînd, Herr Direktor.

― Domnişoara Dobriceanu.

― Mai trăieşte?!

― Dragă, îi de-o vrîstă cu voi!

― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. E latifundiară

inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. Avea mare admiraţie pentru Iorgu...

― Numai?

― Mai ştii?!... Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. Şi ea e un mieluţ. Da-i plac toreadorii!... Săraca!... Iorgule, îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai?

― Da... Săraca!

― Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergîndu-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării...

― Deja?

― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna... Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?

― Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.

― Şi?

― Punct.

― Grăbită mai eşti la puncte!

― Nu văd unde vrei s-ajungi?

― Îndată... La ce liceu vreţi să-l daţi?

― La Liceul Internat.

― Intern?

― Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?... Extern, fireşte.

― Iorgule, tu n-ai nimic de spus?

― Eu sînt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.

― De loc!... Ce vrîstă are Dănuţ?

― Unsprezece ani; nu ştii?

― Perfect. Vra să zică e băiat.

― Copil.

― Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.

― E natural. Sînt mama lui.

― Foarte frumos şi lăudabil. N-am nimic de spus. Tu eşti o mamă admirabilă.

― Ţţ!

― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat.

― Vai!

― Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Să vorbim serios. E în joc viitorul singurului tău băiat, singurului urmaş al numelui nostru. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Da sau ba?

― Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum, şi de-acum înainte ştiu să mă feresc singur. Aşa că toată afecţiunea mea... şi restul, e pentru copiii voştri. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal, eu îs mai modest

― e să-i văd oameni... mai vrednici şi mai întregi decît noi. Şi, slavă Domnului, nici noi nu sîntem de lepădat.

― Şi? se impacientă doamna Deleanu.

Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.

― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult, în căpăţîna asta fără de plete poetice... Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

― Dragul meu, ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune, subt privegherea părinţilor. Răspunde tu mai precis... dacă poţi.

― Cred că da. Un ratat.

― Grigore!

― Azi eşti în toane rele, zîmbi domnul Deleanu, cu oarecare îngrijorare totuşi, ca la auzul unui gînd de-al său, ocolit şi rostit de un altul.