De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica, doamna Deleanu îngenunchie pe covor, asupra minunilor.
― Iorgule, am scăpat de femei. Acuma e rîndul tău. Copiii vin la urmă. Fuu!
Da cald mai e!
― Scoate-ţi surtucul, măi omule!
― Simandicoasă doamnă, se poate?
― După aşa surpriză eşti suveran.
― Uite, Iorgule, adevărate ţigarete orientale. Excelente. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă.
Galbenă şi plină, ca tăiată într-un miez de ananas, ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.
― Herr Direktor, aş vrea să-ţi spun ceva.
― La dispoziţie.
― Nu. La ureche.
― Poftim urechea.
― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. Ştii, mie-mi place foarte mult, dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.
― Vino să te pup, gură de aur.
― Şi eu, Herr Direktor.
― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane.
― Herr Direktor, şopti Olguţa, te rog dă-i-l tu. Ştii, mie nu-mi vine.
― Dragii mei, să isprăvim cu buclucurile, începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos... Olguţa, tu eşti cucoană?
― Nuu, Herr Direktor.
― Bravo ţie. Tu eşti în partida mea... Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor... Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Unu-i mai mic, acela-i al tău... Hocus-pocus-filipus!...
Cu o surprinzătoare dibăcie, Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă.
― Ia să vedem... măi, da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia.
― Monica, scoate-ţi cozile afară... Aşa. Vino să te sărut.
― Tante Alice, da Olguţa?... Nu vreau aşa, şopti ea în braţele doamnei Deleanu.
― Lasă, nu te îngriji, Monica. Olguţa are destule.
― Merci, moşu Puiu.
― Hopa!
Luînd-o în braţe, Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu.
― Alice, schimbă-i pieptănătura. S-o facem japoneză de-a binelea... Merită
Japonia!
― Vrei, Monica?
― Da, tante Alice, răspunse Monica prin visul chimonoului.
― Alice, să fii la înălţimea chimonoului... şi-a europencei.
― Cu-aşa păr nu-i greu.
― Ş-acum deschid bazarul de jucării. Jos moşnegii!... Începem după vîrstă.
Dănuţ e cel mai mare. Poftim o puşcă, Dănuţ. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Uite şi cartuşiera.
Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. Inima lui Dănuţ, ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie... Ţinînd puşca în mînă, aruncă
o altfel de privire Olguţei. Olguţa îl privea mai dinainte, aşteptîndu-l.
Întîlnindu-i ochii, Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii.
― Dacă vrei, uită-te şi tu, Olguţa.
