Copilăria fiecărui om, în concepţia mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde, plînge şi iubi la fel. Cînd n-ai amintiri din copilărie, în limba ta naţională, ci într-o limbă

învăţată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atîtea. Ori, studiile în străinătate nu urmăresc, şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea, ci altoiul

fertil al unei civilizaţii superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa cînd mai e permeabil. Cît despre Germania!... Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania, fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile?

Eroare, dragii mei... Mai întîi, Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e, de pildă, Parisul, pentru atîtea secături. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice, ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ―

specialitatea mea: ingineria. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. Mie mi-a folosit, fără ca să mă

robească. Dar asta-i altceva!... Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. De altfel, pentru un om întreg, e bună orişice civilizaţie adevărată.

Contactul cu mai multe chiar, nu-i strică. Dimpotrivă, deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai tîrziu. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura.

― Şi?

― Simplu. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame.

― Grigore, vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.

― Dragă Iorgule, tu te uiţi prea mult la monoclul meu. Uite: îl scot.

― Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc, subt ochii mei, aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri... De rest... vom vedea...

― Sau, mai exact, nu te supăra, Iorgule ― cît despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu... şi lotul cel mare la loteria statului.

― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea... Să

hotărască Alice... Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu... chiar dacă

mi-aş călca pe inimă.

Rămasă singură pe cîmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă.

― ...? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.

― Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?

― Slavă Domnului!... Pe Dănuţ mi-l daţi mie... Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.

― Precis, nu aşa.

― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care, vom vedea. Vorbesc principial... Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc... Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?

― Vorbim în principiu. Mai departe?

― Bun... Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în tovărăşia mea. În tot cazul nu acasă.

― Cum??

― Stai, Alice. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii

de moldovenism în familie.

― Grigore, e inuman!

― Dragă Alice, şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar... În astfel de ocazii, ori vin, ori apă. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii; un an şcolar, cu vacantele cele mici... şi nu vei regreta!

― Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?

― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi, împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi... În vorbitor însă.

― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească?

― Eee! Asta-i!... Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria!

De ce nu-l însori, Alice?... Nu-nu, n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el, cît trebuie şi cum trebuie.

― ...Grigore, şi casa noastră?... Rămîne goală...

― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată, cuminte, frumoasă... Şi vei avea mîndria să-ţi iei, cu Olguţa şi cu Monica, o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu, şi asupra muntenilor.

Doamna Deleanu privea în gol...

― Şi mai am o ultimă pretenţie, necesară, adăugă repede Herr Direktor; vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franţa, Anglia... Vreau să-i dau un aperitiv internaţional... Şi să n-ai grijă, Alice! Evident, n-o să-i fiu mamă. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia, se înţelege, alături de odaia mea. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele, cu trusă, şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul... Va asculta muzică bună ― vezi, Alice, de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public... Şi peste doi ani, îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce, cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori şi părinţi... Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile, mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ―

şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta...

Din ochii închişi ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. Uneori, palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau, învinse de lacrimi.

În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa.

Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră, uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. Herr Direktor se surprinse oftînd, şi tuşi.

― Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii, nu cu batista, ci cu palmele, Dănuţ... Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil, şopti ea, izbucnind în plîns.

Faţa de masă începuse să ardă negricios, nebăgată în seamă de nimeni.

Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. Herr Direktor ridică din umeri.

― Da, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Sîntem copiii... pînă cînd nu mai sîntem... Sîntem oameni... pe pămînt... Facem şi noi ce putem...

― Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochii acoperiţi, nici nu-i pregătit...

N-are uniformă... Nici nu-i pregătit... Cîte-i trebuie... Dacă nu-i pregătit...

― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg, un bărbat. Şi vom fi fericiţi cu toţii.

― Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu, trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. El trebuie să hotărască.