― E fricoasă pentru tine, Olguţa.
― Totuna.
― Ai să-ţi schimbi părerea.
― Eu?? Nuu!
― Tu. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi.
― Tu nu eşti fricos, Herr Direktor.
― Sînt, cînd trebuie... prudent.
― Ce-i asta prudent?
― Curaj cu linguriţa.
― Ca o doctorie.
― Aşa-i bine.
― Nu-mi trebuie. Eu îs sănătoasă.
― Olguţa, de ce o superi tu pe mama?
― Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.
La cîţiva paşi înaintea celorlalţi, cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ―
Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. Începeau de unde răsare soarele, şi coborau, şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii, şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute, supuse, ca o trenă uriaşă.
Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor, Olguţa şi Monica. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi.
Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o..." spunea doamna Deleanu.
― Ca o ce, mamă?
― Ca o cucoană. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul.
― Merci, Grigore. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine.
― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie.
― Grigore, eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. Soarele-i sănătate. Atîta cochetărie la un bărbat?!
― Dragă Alice, îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi!
Monica mergea alături de Olguţa. În sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe chimono, la adăpost de puşti şi ochi de vînători.
...Armatele închipuirii lui Dănuţ, călăuzite de împăratul lor, mergeau să
ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pîndeau la tot pasul. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. Parcă
pompierii nu umblă prin foc!... Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş
răsucită în sus ca o musteaţă rurală.
...Cînele împăratului era năzdrăvan. Putea creşte cît o vacă; se putea preface în armăsar cu aripi, pe care nimeni nu cuteza să-l atingă... Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.
Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui... Şi ce? împăratul avea puşcă... Să poftească zmeul!... Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri... Cartuşele le păstra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ.
Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ.
Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa, sultănise vreme îndelungată, peste toţi şi peste toate, Fiţa Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.
Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi, Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclina înspre ea. Dar
nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta, căci ochii verzi, ca verdele veninului, ai Fiţei Elencu, răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei.
Deşteaptă pe cît era de slută, răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. Cînd pleca la Medeleni, în cupeu, însoţită numai de cărţi în felurite limbi, aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc, scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare. În schimb, la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei, Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Şi-n casa lui conu Costache, Fiţa trăise încă şi după moartea lui.
Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară, apoi amuţită. O dragoste... Oare?... Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu... Cu putinţă?... Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fiţa Elencu scăpase... văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase, culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.
Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat.
O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Cruţaţi de bătrîneţă, ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată, ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Curînd însă, o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei, o luminase.
Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu, erau cei obîrşiţi din gingii. Fiţa purta dantură. La prînz şi la masă, în faţa tuturor comesenilor, feciorul aducea într-un pocal albastru, plin de apă, dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi.
