― Cum vrei tu, Olguţa!.
― Eu fac aşa cum vrei tu.
― Stai şi tu... de ce nu?!
Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine, rostogolindu-le pe masă.
― Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?
― Tu ştii ce-i ghinion, Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor.
― Sigur, dac-am spus!... Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi... şi cînd am eu crampe.
― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat?
― Tu, Herr Direktor.
― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară!
― Spune, papa, numărul treisprezece poartă ghinion?
― Ştiu eu, Olguţa?... Aşa cred unii.
― Da tu ce crezi?
― Dă!... Da şi nu.
― Mai mult da sau mai mult nu?
― Parcă mai mult da.
― Ca şi mine, papa... Herr Direktor, nu cumva azi îi treisprezece?
― De ce? Azi ai ghinion?
― Mă rog!... Spune tu şi spun şi eu!
― Nu-i treisprezece. Acuma spune.
― Eu n-am... da poate că au alţii!
― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi.
― Ştiu, Herr Direktor, îl iscodi Olguţa.
― De unde ştii? Ai ascultat la uşă?
― Eu n-ascult la uşă!
― Atunci ce ştii?
― Întreabă-l pe papa.
― Ce ştie, dragă?
― Ştiu eu!
― Mare drac mai eşti, Olguţa!
― ...Herr Direktor, ce faci tu cînd ţi-i ciudă?
― Depinde! Uneori înghit... alteori...
― Alteori?
― Alteori fumez!
― Eu înghit.
― Înghiţi! Ce înghiţi?
― Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguţa, strivind în dinţi ca pe-o alună, un fraged bob de busuioacă.
În ietacul doamnei Deleanu, prin storurile lăsate în jos, lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.
Cu o mînă, Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el.
Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod... Acum venise rîndul bandajului antiseptic.
Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului, însemnată cu o cruce roşie.
"...Rănit în războaie soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri.
Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi..."
Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi", doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.
― Te strînge pansamentul, Dănuţ?
― Da, pansamentul... Nu. Nu mă strînge pansamentul!
― Spune mamei, Dănuţ. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou.
― Nu, mamă. Aşa e foarte frumos. Merci.
Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. "Il pressent quelque chose! (1)..."
