― De la Slănic, Herr Direktor.
― Ce ţi-a făcut la Slănic?
― Trebuia să ne plimbăm pe lună. Pe atuncea eram eu mică.
― Şi-acum eşti mare?
― Nu. Da atunci eram mai mică... Eu mergeam de mînă cu Buftea, înainte.
Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii...
― I-auzi!
― Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor... De ce se sărutau, Herr Direktor?
― Se jucau, Olguţa.
― Asta-i joacă?!
― Joacă de oameni mari !
― Mai rău decît copiii, Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Herr Direktor, spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană
care nu ţi-i rudă?
― Aaa! Mai ales! Sigur că nu, oftă Herr Direktor.
― Sigur. Asta-i greţos. Uite: Monica-i prietena mea. Spune tu, Monica, mă
spăl eu pe dinţi cu periuţa ta?
― Nu. Tu ai periuţa ta.
― Vezi, Herr Direktor! Ei, îţi spun pe onoarea mea, că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo!
― Vai de mine!
― Crede-mă, Herr Direktor. De asta, eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz...
Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Numai cînd era lună.
― Vra să zică nu eşti bine cu luna?
― Nu, Herr Direktor. Cînd o văd îmi vine ciudă.
― Vin să te pup, Olguţa.
― Pupă-mă.
― Nu te superi?
― Nu. Tu eşti rudă cu mine... Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic.
― Ferească Dumnezeu!
La intrarea în sat, un tunel gălbui găuri noaptea.
― Ne-am fript, copii! Au trimes după noi, zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea.
― Iar Anica! se supără Olguţa... Moşule, ia vin să grăim oleacă.
― Să grăim!
Moşul rămase în urma boilor, ştergîndu-şi musteaţa.
― Moşule, să spui că nu ne-ai văzut. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ. Ştii, neamţu cu căruţa dracului.
― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi.
Herr Kulek se apropia, cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată, ca pe o halbă.
― N-ai văzut pe boieri, moşule? întrebă distrat Anica.
― Hm! Ai să te-afuriseşti, fa! Chei din faţa mea! Hi, boală!
Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului, acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor.
Spiritual, Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe, vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam.
― Borşul, Profiro, strigă domnul Deleanu din cerdac, zvîrlind ţigara.
― Borşul, Profiro! intonă corul din car, prin zarva cînilor din curte şi din sat.
Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă, doamna Deleanu îi aştepta pe scări, severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese.
― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist, acum se vine la masă, şi aşa?
― Păziţi, c-o arunc pe Fiţa.
― Ali!
Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră, o clipă, groaznica poreclă. După mănuşi sări din car Ali, gudurîndu-se frenetic.
― Am cîştigat pariul, întreabă-i, ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pe-a doua treaptă în braţele domnului Deleanu.
― Adevărat?
― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor.