― Dănuţ! strigă doamna Deleanu, scoţînd capul prin uşa întredeschisă, fără

să intre, ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii.

"Ce-am făcut?"...

Ca roua dimineţii, Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ.

― Alice! Hai, Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar.

― Lasă, lasă, dragul mamei, are să fie bine, îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre, subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel.

În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. Profira iuţită de-o poruncă

scurtă, strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături, mătură pe jos, aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica, ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri, ca pe nişte castaniete. O altă faţă de masă, albă, împodobită cu broderii simple, acoperi masa, dîndu-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu, potrivind, cu un fel de galanterie, faldurile şi căderea feţei de masă.

Domnul Deleanu se duse în beci. Dănuţ, nemişcat pe scaun, avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor.

― Alice, fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie.

― Bine, Grigore. Priveşte...

Într-un raft de sus al bufetului, alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale, bişcoturile se înălţau în vraf pudrat, ca nişte galbene vîsle ale veseliei.

― Am pierdut. La poruncă!

― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti, cînd începe sezonul maroanelor un vagon...

Facem un praznic, Dănuţ! Aşa-i?

― Poftim?

― Nimic... Spune mama prostii.

O strîngere de inimă... Cînd îi vremea maroanelor, Dănuţ va fi la Bucureşti...

O odaie goală în casă şi alta însuflet...

S-auziră lovituri de picior în uşă.

― Deschideţi !

Anica smunci uşa-n lături. Gîfîind, cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri, intră domnul Deleanu.

― Asta-i pentru Alice şi pentru copii.

― Prezint-o!

― "Mumm", nouă sute şase.

― Se aprobă, exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică.

― Grigore, ia priveşte.

― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin.

― ...de Cotnar, rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic.

― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă!

În mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase cotnarul, făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani.

― Anica, du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.

― Să ne aşezăm.

― Cum?

― Dănuţ lîngă mine, hotărî doamna Deleanu, luîndu-l de după gît.

― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor.

― Tu stai cu şampania. Noi, moldovenii, stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul.

― Mă lepăd de Satana!

― Nu se leapădă ea de tine!

― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica.

― Tante Alice, Olguţa... Olguţa a spus că doarme, şopti Monica, subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.

― Nu se poate. Să vie şi Olguţa.

― O doare capul, tante Alice.

― Ia să mă duc eu să văd ce-i, se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat.

― Pot să intru?

― Olguţa.

Domnul Deleanu crăpă uşa, privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.

― Dormi? o întrebă el, dezmierdîndu-i pletele.

― Nu, răspunse ea cu ochii închişi, cu pumnii închişi.

― Te doare capul?