― Îţi plac băieţii, Olguţa?
― Mie?! Nu pot să-i sufăr.
― Atunci de ce vrei să fii băiat?
― Eu nu vreau să fiu fată.
― Atunci ce vrei să fii?
― ...Vezi, Herr Direktor! Spun prostii... fiindcă-s fată.
― Da tu, Monica? o întrebă Herr Direktor, cîntărindu-i cozile cu palma.
― ...Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.
― O iubeşti, Monica?
― Da.
― Şi pe mine?
― Sigur, Herr Direktor, îl încredinţa Olguţa, ea e prietena mea.
Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie, ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii.
― Monica, aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa, încetinind pasul.
― Puţin!
― Da tu, Herr Direktor?!
― Ajungem îndată.
― Dragă Herr Direktor, mai avem... şi te-aş ruga ceva.
― La dispoziţie.
― Da să-mi promiţi că faci.
― Depinde.
― Spune că da, Herr Direktor.
― Spune tu ce vrei.
― Spun, dacă promiţi.
― Spune.
― Vra să zică mi-ai promis?
― Să zicem!
― Hai să ne odihnim, Herr Direktor, Uite, Monica nu mai poate.
― Şi mama ce-are să spuie?
― Are să ne-aştepte.
― Cu biciuşca!
― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul.
― Aşa să-i spui.
― Sigur. Eu am să-i spun.
― Să ne aşezăm... Da unde-i Dănuţ?... Dănuţ... Dănuţ! Kami-Mura, stop!
"U-uuu... tra-raa... oo-ooop", hăuli ecoul dezmăţat.
― Moşu Puiu, mă duc eu să-l aduc, se oferi Monica, spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ.
― N-are să-ţi fie frică?
― Nuu, minţiră buzele Monicăi, dezminţite de obraji.
Cu dinţii şi pumnii strînşi, Monica o luă la goană orbită de întuneric. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc, alerga mai iute. Şi spaima, ca un greier negru şi strident, ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ, Dănuţ, Dănuţ...
