― Bine... Să trăim!

― Noroc!

Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Şi adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei din cotnar, se umplu de amintiri...

Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ, urmată de Monica. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri.

― Haideţi la mine, copii.

Mut, Dănuţ trecu înainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intră. Uşa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuţ, mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea... Căzu.

― Tu vrei să vii cu mine, Monica?

Fetiţa apucă mîna cea tristă, o strînse cu toată puterea ei copilărească şi

intră în ietac, furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.

Două tăceri, una lîngă alta, mînă în mînă.

Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat, cu ochii închişi; Monica aşezată pe marginea patului.

Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu.

Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.

De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremurară... şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Ţinîndu-şi suflarea, Monica se aplecă şi sărută

cu timiditate mîna doamnei Deleanu.

― Tu erai aici, Monica? tresări doamna Deleanu.

― Cu mata, tante Alice.

― Pui mic... tu du-te lîngă Dănuţ... Eu am să dorm.

Monica ieşi în vîrfuri. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.

― Dănuţ, şopti ea aplecînd urechea.

Apăsînd binişor clampa, întredeschise uşa.

― Doarme!... Săracu Dănuţ!...

După ce se închise uşa la loc, Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi.

Monica intră singură în odăiţa fetiţelor.

În trei odăi, trei tăceri priveau viaţa...

Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol, Olguţa dădu buzna în sofragerie.

Profira sări de pe scaun cu gura plină, ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. Anica plecă ochii în jos, ascunzînd bişcotul la spate, cu gestul revelator al şcolarilor fumători.

― Poftă mare! Anica, hai cu mine!

Profira le aşteptă să iasă. De îndată ce se închise uşa, învie, ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina... Aplecîndu-se, luă bişcotul aruncat de Anica, şi-l înghiţi.

― Ascultă, Anica, o cercetă aspru Olguţa, ai mîncat numai, sau ai şi băut?

― Nici n-am apucat să mănînc, duduie Olguţa, se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.

― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot. Stai, nu pleca. Ai treabă cu mine... Ia să-i dau şi Profirei o treabă!

Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei.

― Profira!

― Of! M-am speriat, duduie!

― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă.

― Da aici cine să cureţe?

― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă. Hai repede.

Profira oftă şi porni... scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii.

― Ascultă bine, Anica.

― Ascult, duduie.

― Ai să te duci în odaia turcească, la moşu Puiu, ş-ai să baţi la uşă încet. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare... Ia arată-mi cum ai să faci?

Anica se apropie de uşa sofrageriei... şi intră.

― Anica, te joci cu mine?

― Am uitat, duduie Olguţa!

― Fă cum ţi-am spus.

― Da. Dat încet...

Toc-toc, bocăni ea cu degetul.

― ...Şi dacă nu răspunde bat tare.

Buf-buf, bătu ea cu pumnul.