― Herr Direktor, începu Olguţa privindu-l drept în ochi, tu eşti sever?

― Cu cine Olguţa?

― Ştiu eu!... La Bucureşti, cu funcţionarii tăi.

― Sigur. Altfel nu merg treburile.

― Şi ce faci tu cînd eşti sever?

― Dă!... Vorbesc mai aspru, mă încrunt, şi dacă nu m-ascultă îi dau afară.

― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu?

― Dănuţ m-ascultă.

― Cine ştie?! Dacă face-o prostie?

― Îi fac morală.

― Şi dacă mai face una?

― Hm!... Om vedea!

― Hm!... Herr Direktor, tu ai bătut vreodată pe cineva? .

― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat...

― Da-ţi place să baţi?

― Nu, Olguţa. E urît şi sălbatec.

― Vra să zică, n-ai să-l baţi pe fratele meu?

― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu!

Olguţa respiră adînc.

― Merci, Herr Direktor. Ştiam eu! Tu eşti sever, da bun... Îmi dai voie să

umblu în geamandan?

― Mă rog!

― Închide ochii, Herr Direktor... Astupă-ţi ochii cu mînile... Acuma să-mi spui ce-am să fac!

― Ai să-ţi faci un duş cu colonie!

― Bine-mi pare că n-ai ghicit!.. Azi nu te doare capul, Herr Direktor?

― Slava Domnului, am scăpat!

― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.

― Ba mă doare! Cum nu!

Revărsîndu-se, colonia gîlgîia; palma Olguţei se rotea repede, împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt, în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet.

― Îţi place, Herr Direktor?

― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet, că acuşi capăt o migrenă.

― Nu-i nimica, Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. Azi îi o zi mare!

― Pe capul meu!

― Şi pe altele, Herr Direktor, adăugă Olguţa, frămîntînd amarnic.

Era o dărăpănare atît de străvezie, că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină... ca un trecut...

Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi.

Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă, îşi aminti că se jucase cu Olguţa, că

se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru că treptele pe care le coboară

sînt altele decît acele pe care le suise, şi că ograda-i alta, şi că Dănuţ e altul...

Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei părinteşti.

Închise ochii...

De multe ori, spre sfârşitul vacanţelor mai ales, Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Şi-ntotdeauna, deschizînd ochii, nenorocirea se isprăvea. Şi Dănuţ

era fericit, cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii, cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare...

...Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeaşi; cerul, înalt şi întins; începea şcoala, se apropia plecarea; Dănuţ, mic şi singur...

Vra să zică l-au dat afară din casă... Nu-i venea să plîngă, nu. Oftă.

Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic, şi jos-jos, aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît, aşa cum ar fi vrut Dănuţ, să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă...

Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri, stînd locului, sau strîmbîndu-se pe-o coastă

de nedumerire, sau bătînd tactul unei supărări, cu vîrfurile. Dănuţ, fireşte, şedea subt măsuţă. Olguţa se juca pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. Nimeni nu mai era pe lume, decît picioarele măsuţei, Dănuţ la mijloc, pantofii mamei şi pisica. Dănuţ

ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Ştia cînd zîmbeşte, cînd se încruntă, cîad se supără. Pisica de la o vreme torcea. Şi era o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă... Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu Prichindel... Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată

mai mari decît o carte de poveşti, să-ncapă-n ele numai basme. Dănuţ, numai, era uriaş, dar ce uriaş cumsecade!... Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ