luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici...

L-au izgonit.

Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul!

Porni încet spre livadă... Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise, scuturase şi alungase împăraţii, feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală?

Dănuţ mergea singur. Nimeni nu-l mai însoţea. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. Pustiu înainte, pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră, înainte-l aştepta şcoala...

Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă

în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.

În drum spre livadă îl ajunse Ali, gudurîndu-se pe lîngă el.

Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. Şi după ce va pleca Dănuţ, amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti, Ali la Medeleni.

― Dănuţ!

Cu cozile fluturînd pe spate, Monica alerga după el.

― Dănuţ, stai puţin, Dănuţ!

Îl ajunse în livadă. Gîfîia.

― Dănuţ... Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns, luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi.

― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace?

Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte, înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă.

― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile...

Săracu Dănuţ!

Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ, deşi gonită, Monica porni după Ali.

Arome dulci şi amărui, mirodenii pipărate, miresme stinse, suflări umile, abia simţite, desluşite totuşi...

Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti, şi grădini, şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.

Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt, şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni.

Şi pretutindeni începea o plecare, şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strînşi şi coatele împreunate, acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă.

Dar toamna?

Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguţele, împovărîndu-le, ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante.

De-acolo, Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ, într-ascuns.

Ostenise. De aceea îngenunchease.

Dănuţ şedea pe banca de sub nuc, nemişcat. Monica-i vedea numai capul

aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea în plin, cîrlionţîndu-l cu aramă.

Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic, cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Şi capul unui pui de faun, aplecat, visa...

O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.

Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ, că

murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească, şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz.

Unu Ilă

Duduilă

Eşti caş

Toporaş

Pe la moara Murgului

Trece fata turcului

C-un cojoc

De motoc

C-o pestelcă

Strecătoare

Una mara

Două para

Triaria

Compania...

Fără înţeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. Pe-atunci, Dănuţ avea vreo trei ani.

Purta rochiţă ca şi Olguţa, şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". Şi o bucovineancă, dădaca lui, poate în dorul satului de peste graniţă, îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi, după ce isprăvea, căpăta bomboane şi sărutări. Cînd se culca, le recita în şoaptă, pentru el, pînă ce-adormea.

Unu Ili