― De Dănuţ nu mă despart. Asta s-o ştii, se scutură nervos doamna Deleanu.
― Dragă Alice, mîine-poimîne vine armata. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi, mai ales ― inerente vieţii. Or să-nceapă femeile, chefurile etc. ... inevitabile. Ce-ai să
te faci?! Ai să-l legi? Nu. Ai să plîngi... Or, şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ―
e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi, bărbăteşti. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă, nu poet ancorat în fustele mamei... Şi să ştii, Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă, nu cei crescuţi în ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care, cum ştii, nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne...
― Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa!
― Alice, genul acesta de severităţi nu contează. Îndărătul mamei severe e tot mama. Copilul ştie sau simte aceasta. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. Severitatea care vine de la un străin e tonică... Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic, fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. Să admit, ipotetic, că severitatea educaţiei de pînă acum e fără
cusur... Să întoarcem pagina. Să-l privim pe Dănuţ în liceu, în liceu la Iaşi, bineînţeles. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart, fiindcă
s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi... Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plînge, îl vei compătimi... Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz... Ori, în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii, şi chiar dacă ar fi, sînt rare... Sau altceva. O
notă proastă, de pildă. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi, la nevoie ― că-i persecutat. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă, şi fiindcă, pe de altă parte, belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini... Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă, neatenţia sau severitatea dascălului, va obţine o intervenţie la director, prin părinţi... Ei! asta topeşte bărbăţia... Şi, ascultaţi-mă, condiţiile de viaţă devin tot mai grele.
Răscoala ţărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră, luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc, efectiv, şi atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărîma
aşezămintele barbare şi poetice, şi marile energii ale muncii vor copleşi tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. Vom avea, în sfîrşit, mai mulţi medici şi mai puţini popi, mai multe spitale şi şcoli, şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. Ş-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic, decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat... Ferice însă de acel care, puternic prin el, va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenţă. Aşa, da! Acela va fi stăpînul celorlalţi, ca şi strămoşii lui, dar altfel...
― Grigore, tu uiţi că Dănuţ va fi bogat...
― Nu uit de loc... Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer, de poeţi, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această
pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. Dragă Alice, bietu tatu-meu, era un om care se ridicase numai prin puterile lui... N-ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. Ei bine, ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi, sănătoşi sînteţi, cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. Dacă-ţi şti să fiţi oameni, îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă, dar cît v-am lăsat v-ajunge." Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara, pentru şampanie... şi mai tîrziu pentru doctori. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea, să fie atît de întreg, atît de călit, încît să aibă mîndria că
el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi, nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. Şi pentru asta trebuie să-l facem om, înainte de a fi om bogat.
― Să-l trimit în Germania? vorbi rar, cu temere şi sfială, doamna Deleanu.
― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!
Doamna Deleanu respiră, înseninîndu-se. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Lăsînd ţigările, îşi pregăti o havană. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari şi alte muzici, şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă.
O aprinse.
― Dragii mei, în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat, ca să înveţe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională.
Copilăria fiecărui om, în concepţia mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde, plînge şi iubi la fel. Cînd n-ai amintiri din copilărie, în limba ta naţională, ci într-o limbă
învăţată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atîtea. Ori, studiile în străinătate nu urmăresc, şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea, ci altoiul
fertil al unei civilizaţii superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa cînd mai e permeabil. Cît despre Germania!... Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania, fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile?
Eroare, dragii mei... Mai întîi, Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e, de pildă, Parisul, pentru atîtea secături. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice, ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ―
specialitatea mea: ingineria. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei. Mie mi-a folosit, fără ca să mă
robească. Dar asta-i altceva!... Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. De altfel, pentru un om întreg, e bună orişice civilizaţie adevărată.
Contactul cu mai multe chiar, nu-i strică. Dimpotrivă, deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai tîrziu. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura.
― Şi?
― Simplu. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame.
― Grigore, vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.
― Dragă Iorgule, tu te uiţi prea mult la monoclul meu. Uite: îl scot.
― Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc, subt ochii mei, aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri... De rest... vom vedea...
― Sau, mai exact, nu te supăra, Iorgule ― cît despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu... şi lotul cel mare la loteria statului.
― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea... Să
hotărască Alice... Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu... chiar dacă
mi-aş călca pe inimă.
Rămasă singură pe cîmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă.
― ...? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
― Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
― Slavă Domnului!... Pe Dănuţ mi-l daţi mie... Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.
