― I-a lui Dănuţ.

Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc.

― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul?

― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica.

― Cine are batistă? Numai tu ai!

― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei.

― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar.

― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa?

― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă

de unde pierde!

Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga...

― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc!

În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot.

― Nu te strînge subţioară, Dănuţ?

― Nuu!

― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat!

Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.

Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îi pipăia mereu, cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii.

Dănuţ era mîndru. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.

― Nu te taie, Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat.

Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp.

― Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum.

― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.

― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua... Mi-i frig la picioare.

― Bine, Dănuţ. Cum vrei tu!

Doamna Deleanu ieşi repede. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei.

― Olguţa!

― Ce vrei?

― Ai uitat cartuşele la mine.

― Bine. Adă-le-ncoace.

Monica se îndreptă spre fereastră, ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui

Dănuţ, pătrunzînd prin uşa închisă, ar fi putut s-o vadă.

Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. Îi venea mereu să rîdă.

Compunîndu-şi o seriozitate demnă, intră, întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.

― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!

― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!... Cum îi cu pantalonii lungi?

― Îm!

― Diseară am să-i încerc şi eu.

― Tuu?! se muie Dănuţ.

― Eu. De ce te miri?

― ...Fetele nu poartă pantaloni!

― Eu am să port. Eu am şi pantaloni de călărie!

― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.

― Fiindcă am poftă de pantaloni!

― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime.

― Nu... Nu vreau s-o sperii pe mama.

― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.

― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?

― Da, răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.

― Vreţi să staţi la foc?