în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă, pe cînd ea...

Se uită în oglindă. Văzîndu-şi rochiţa întunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu şi-l privise.

Prea era frumoasă păpuşa... Şi Dănuţ, şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea

ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei.

Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede, în goană. Îşi puse cămeşa de noapte, îşi despleti părul, luă păpuşa de cîte-o mînă şi, răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.

Păpuşa avea rochiţă albă...

Monica avea cămeşa albă...

Păpuşa avea bucle blonde...

Monica zîmbi, şi se roşi, respirînd adînc.

Păpuşa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea şi ea bucle blonde... dar scurte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ.

― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica.

Înseninată, luă lumînarea de pe măsuţa de noapte, aşezînd-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă, şi cerneală, şi scrisoare: o scrisoare din acele mici, cît o foiţă de ţigară, colorată, cu un trifoi pe plic.

Încet, cu o pasionată caligrafie, scrise pe hîrtiuţa liniată:

"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima"...

Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate.

Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină, candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei.

Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Tăceau, explorînd buzunarele paltonaşelor, în care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte; Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară

nişte castane zăhărite.

Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări, înroşindu-le. Suflările abureau. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec.

Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară.

Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul profund. Cînii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas de bas răguşit, o sudalmă naţională

autentifică decorul.

― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa, oprindu-se brusc.

― Cum nu ştiu?

― Nu ştii.

― Ai să mă-nveţi tu?!

― Sigur, afirmă Olguţa cu tărie.

― Hm!

Totuşi, inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare.

Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare.

― Dacă-ţi trage cineva o palmă, ce faci?

― Îi trag şi eu.

― Şi dacă-ţi trage un pumn?

― Trag şi eu.

― Şi dacă-ţi trage încă unul?

― Îi mai trag şi eu.

― Şi dacă te-apucă de mîni?

― Mă smuncesc.

― Şi dacă-ţi dă cu piciorul?

― Fug, răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii.

― Vezi?!

― Adică nu! reveni Dănuţ furios. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac!

― Bine, atunci dă-mi o palmă.

Dănuţ o măsură.

― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor.

― Nu. Vreau să-ţi arăt.

― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi?

― Nu, fiindcă nu poţi!

― Zău?!

― Încearcă.