Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?... N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte.

Din geamandanul de marochin, Dănuţ luă plumiera, din plumieră, cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe marginea patului, cu păpuşa între genunchi.

Şi-ncet cu-ncetul, buclele blonde, de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ, tunse sarcastic.

Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată, blonde, în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ, bine învelit în oghial, din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.

Subt pat, păpuşa, în care aştepta dragostea Monicăi, proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai, dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. 1".

...Dănuţ plînge. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ nu spune nimic. Ştie bine că merită să fie lovit.

― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa, punîndu-i mîna pe umăr, pacific.

― Lasă, Dănuţ! Hai să ne împăcăm.

Se sărută amîndoi. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva... da nu-şi aduce aminte ce!

Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braţ

amîndoi, ca doi fraţi model. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui, şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Dacă nu-şi aduce aminte ce!

― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie!

― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu.

― Da nu vreau eu.

...Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el.

Au ajuns. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.

Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Uşa se deschide de la sine, şi-n tindă

răsare moş Gheorghe. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.

Îi sărută mîna.

Olguţa spune că Dănuţ e persecutat, că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primeşte în casă.

Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă; Dumnezeu, pe scăunaş. Deodată, răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei, cu sfoara tăiată de Olguţa.

Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ zîmbeşte iertător.

Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Dănuţ tremură.

Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi, îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon, zîmbeşte Monica. Numai că n-are păr.

Dumnezeu vîră mîna în sobă, ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.

Dănuţ închide ochii. Oare a ars Monica?... Nu. I-au crescut cozile la loc.

Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei... Vra să zică Monica a rămas păpuşa...

S-aud bătăi în uşă. Îi caută de-acasă. Olguţa se încruntă. Dănuţ se

cutremură. Numai Dumnezeu zîmbeşte.

Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Herr Direktor, tata şi cu mama bat în uşă

din răsputeri.

Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconiţă din cui, îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. De-acuma poate să-i caute!

Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie.

Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Sfintele se prăpădesc de rîs.

Herr Direktor se uită la ei, vede icoana, şi-şi face cruce. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever, că Herr Direktor mai face o cruce.

L-au păcălit pe Herr Direktor.

Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei... cam lung.

Sfinţii clipesc.

Mama ia icoana, s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei

― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ...

― Hai, Dănuţ, scoală-te, şopti doamna Deleanu, dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească, a copilului cu bucle castanii.

Deşi s-apropia dimineaţa, casa părea deşteptată în negru miez de noapte.

Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse, urmate de Ion şi de Pricop, celălalt argat de la grajd. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetiţelor.

Anica şi Profira, îmbrăcate gros, cu capetele înfăşurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.

Dănuţ, cam palid în hainele de catifea albastră, cu guler tare, rabattu şi elegantă lavalieră, se uita distrat în jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemulţumit; vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile.

Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Ali intră în casă pe uşa deschisă. Nimeni nu-l goni.

Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ, în tăcerea de şoapte, curmată

doar de bocănitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.

În podul cu vechituri, la lumina slabă a lumînării, Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii .Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Acelaşi miros, aceeaşi pace, aceiaşi sîmburi de piersică

uscaţi şi prăfuiţi.