― Atunci am să te rog ceva.
― Spune.
Olguţa se ridică de pe scaun, se apropie de domnul Deleanu, şi începu să-i şoptească la ureche, trăgînd cu ochiul la ceilalţi.
― Olguţa, nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.
― Merci, papa!... Mamă dragă, aşa-i cînd faci un chef!
― Uite, Olguţa... Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră, a copiilor.
Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă, călcînd ca o acrobată pe frînghie.
― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu.
― Mai încape vorbă?!
― Rămînem fără copii, zîmbi doamna Deleanu oftînd. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore, pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe... Numai Monica e a noastră... Hai să ne sculăm.
― Noi mai rămînem, Alice, protestă Herr Direktor, arătînd paharul pe jumătate plin.
Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor.
― Cînd pleci tu, Grigore?
― Mîne.
― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc?
― Peste vreo săptămînă.
― Aşa degrabă?
― Acuşi începe şcoala.
― Şi tribunalul.
― Încep toate!... Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă, să-l mai plimb prin Bucureşti...
― Bine... Să trăim!
― Noroc!
Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Şi adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei din cotnar, se umplu de amintiri...
Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ, urmată de Monica. Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri.
― Haideţi la mine, copii.
Mut, Dănuţ trecu înainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intră. Uşa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuţ, mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea... Căzu.
― Tu vrei să vii cu mine, Monica?
Fetiţa apucă mîna cea tristă, o strînse cu toată puterea ei copilărească şi
intră în ietac, furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.
Două tăceri, una lîngă alta, mînă în mînă.
Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat, cu ochii închişi; Monica aşezată pe marginea patului.
Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu.
Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.
De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremurară... şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Ţinîndu-şi suflarea, Monica se aplecă şi sărută
cu timiditate mîna doamnei Deleanu.
― Tu erai aici, Monica? tresări doamna Deleanu.
― Cu mata, tante Alice.
― Pui mic... tu du-te lîngă Dănuţ... Eu am să dorm.
Monica ieşi în vîrfuri. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.
― Dănuţ, şopti ea aplecînd urechea.
