― Mda!... Da nu mai miroasă aşa frumos!

― Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuţ, respirînd cu nesaţ

declamator marochinul.

― Nu-l deschide, Dănuţ. Ai să-l desfaci la Bucureşti.

― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa.

― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu, deschizîndu-l.

Iacătă: batiste, o cămeşe de noapte...

Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.

― Da acolo ce-i?

Şi fără să aştepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.

― Nu pune mîna, Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri.

― Staţi, staţi ! Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzînd invazia.

Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul.

Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri, încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Altminteri, Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile.

Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ; Monica, o sticluţă elegantă, plină cu eau de cédrat.

Dănuţ se plimba prin ietac, aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. Frămînta cheiţele din buzunar, cu vîrful degetelor, zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.

― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!... Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii, scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor...

― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de şocolată.

― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd... Papa, cînd faci aşa, semeni cu motanii! Mai fă o dată.

― Ia lăsaţi şocolata. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. La masă!

Din pricina însufleţirii copiilor, a focului din sobă şi a darurilor, ajunul plecării lui Dănuţ, părea un ajun de Crăciun. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri, cîntînd vechea vestire:

Stea-ua sus ră-sa-a-re,

Ca o tai-nă ma-a-a-a-re...

Dar după ce ieşiră toţi, luînd şi lampa, la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.

Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului, pentru Dănuţ. Afară de domnul Deleanu, toţi erau gravi şi taciturni în

jurul mesei. Monica abia gustase din cataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani, ca ai cînilor flămînzi.

― Mamă, pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.

― Da. Sculaţi-vă cu toţii... puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă pe-afară.

Monica se apropie de doamna Deleanu, îi sărută mîna şi vorbi încet, privind în jos:

― Tante Alice, dă-mi voie, te rog, să mă culc.

― Nu ţi-i bine, Monica?

― Ba da... Da mă doare capul.

― Să nu fi răcit cumva!... Bine, culcă-te. Dănuţ, ia-ţi rămas bun de la Monica.

― De ce? se opri Dănuţ din drum, amar.

― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Monica are să doarmă atunci... Hai, sărutaţi-vă, copii!

Monica întinse buzele; Dănuţ, obrazul.

"Nu mai mănînc niciodată cataif", se jură Dănuţ în gînd, ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului.

Şi se ţinu de cuvînt, deocamdată, lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.

Monica încuie uşile. Aprinse lumînarea. Trase un scaun lîngă şifonieră şi, înălţîndu-se în vîrfuri, luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă.

Aşeză scăunelul la loc. Şi-n loc să se dezbrace ea, începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică.

Două nopţi de-a rîndul, după ce adormea Olguţa, Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii... pînă în ajunul plecării lui Dănuţ.

Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi, luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Cînd veni rîndul rochiţei, degetele Monicăi tremurară mai tare... Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă?

"Dă, Doamne, să-i stea bine! Dă, Doamne să-i stea bine!"

Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării.

"Vai, ce frumoasă-i!"

Dolofană, prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie, păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă, la fotograf.

"Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?"

Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă... frumoasă cum era păpuşa gătită

cu rochiţa albă.

Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede. Şi mai-mai că-i venea să plîngă