Închise ochii...
De multe ori, spre sfârşitul vacanţelor mai ales, Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Şi-ntotdeauna, deschizînd ochii, nenorocirea se isprăvea. Şi Dănuţ
era fericit, cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii, cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare...
...Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeaşi; cerul, înalt şi întins; începea şcoala, se apropia plecarea; Dănuţ, mic şi singur...
Vra să zică l-au dat afară din casă... Nu-i venea să plîngă, nu. Oftă.
Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic, şi jos-jos, aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît, aşa cum ar fi vrut Dănuţ, să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă...
Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri, stînd locului, sau strîmbîndu-se pe-o coastă
de nedumerire, sau bătînd tactul unei supărări, cu vîrfurile. Dănuţ, fireşte, şedea subt măsuţă. Olguţa se juca pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. Nimeni nu mai era pe lume, decît picioarele măsuţei, Dănuţ la mijloc, pantofii mamei şi pisica. Dănuţ
ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Ştia cînd zîmbeşte, cînd se încruntă, cîad se supără. Pisica de la o vreme torcea. Şi era o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă... Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu Prichindel... Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată
mai mari decît o carte de poveşti, să-ncapă-n ele numai basme. Dănuţ, numai, era uriaş, dar ce uriaş cumsecade!... Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ
luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici...
L-au izgonit.
Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul!
Porni încet spre livadă... Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise, scuturase şi alungase împăraţii, feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală?
Dănuţ mergea singur. Nimeni nu-l mai însoţea. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. Pustiu înainte, pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră, înainte-l aştepta şcoala...
Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă
în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.
În drum spre livadă îl ajunse Ali, gudurîndu-se pe lîngă el.
Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. Şi după ce va pleca Dănuţ, amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti, Ali la Medeleni.
― Dănuţ!
Cu cozile fluturînd pe spate, Monica alerga după el.
― Dănuţ, stai puţin, Dănuţ!
Îl ajunse în livadă. Gîfîia.
― Dănuţ... Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns, luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi.
― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace?
Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte, înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă.
― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile...
Săracu Dănuţ!
Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ, deşi gonită, Monica porni după Ali.
Arome dulci şi amărui, mirodenii pipărate, miresme stinse, suflări umile, abia simţite, desluşite totuşi...
Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti, şi grădini, şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.
Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt, şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni.
Şi pretutindeni începea o plecare, şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strînşi şi coatele împreunate, acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă.
Dar toamna?
Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguţele, împovărîndu-le, ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante.
De-acolo, Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ, într-ascuns.
Ostenise. De aceea îngenunchease.
Dănuţ şedea pe banca de sub nuc, nemişcat. Monica-i vedea numai capul
aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea în plin, cîrlionţîndu-l cu aramă.
Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic, cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Şi capul unui pui de faun, aplecat, visa...
