Subt hărnicia radierului, obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin.

Bărbia-şi arătă din nou gropiţa; buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc, regăsindu-l pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.

Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc, Dănuţ o îndepărtă puţin, privind-o. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii, şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi.

"Păcat c-am tuns-o", dădu din cap Dănuţ.

Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica; păpuşa din mînă, de cînd era tunsă, nu mai semăna cu păpuşa din vis. Şi lui Dănuţ îi părea rău, fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa

care semăna cu Monica, şi îi bătuse inima ciudat, dar nimeni nu ştiuse, fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Oftînd, Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi, alături de Robinson Crusoe. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă, singură între atîtea cărţi, avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. De acuma şi pe ea o aştepta colbul, ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ închise capacul.

Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă

Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau singuri.

La loc de cinste în capul mesei, samovarul de aramă sclipea şi fumega obez.

În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria, masa şi cei trei comeseni, comic deformaţi de rasa mongolică parcă. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul, Dănuţ

ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion, abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora.

Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ.

Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte, controlîndu-şi uneori nodul cravatei. Era bine dispus. După o lungă, necurmată şi tihnită vacanţă la ţară, în familie, Bucureştiul...

Apucînd maşinal sticla cu rom, turnă în paharul lui Dănuţ cam mult... aşa cum torni din sticlă, cînd la spate cîntă lăutarii.

― Nu-nu-nu! Asta nu!

― Lasă-l, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!

Băiat mare! Departe de-al măguli, aceste două cuvinte îl înfricoşau, ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.

Treptat, zorii, profirii ca sănătatea tinereţii, bucurară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară.

În tăcerea deplină, samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.

― Bună dimineaţa şi sărut mîna!

― Ei, moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră.

― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?

― Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna?

Toţi servitorii ieşiră pe scări. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta.

― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa.

Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. Caii se smunciseră- Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori, şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg, ţinîndu-şi mînile pe gură...

Cîmpiile erau albe de brumă; cerul vînăt; zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu.

Ali se luase după trăsură. La intrarea în sat, dulăii ciobăneşti se repeziră

crunţi spre el. Palid, Dănuţ se ridică în picioare.

― Mamă, uite, mamă! Hai să-l luăm în trăsură, se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu.

― Opreşte, moş Gheorghe!

Ali se urcă în trăsură, ocrotit de şuierul biciului, grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Trapul cailor răsuna din nou. Satul rămase în urmă. Şi vacanţa...

Unu Ilă

Duduilă

Eşti coş

Toporaş...

― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti!

― St! Doarme! şopti doamna Deleanu, luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.

Pe la moara murgului

Trece iată turcului...

Într-un capăt al băncii de pe peronul gării, Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. Aşezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii, copii şi extracte, ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel... Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi, cînd se întîmpla să-i asculte, claritate şi preciziune, însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenită

ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.

― Dă, cucoane Iorgule, pe mine aşa mă taie capul. Cum adică?... Da aduc martor tot judeţul!

― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu, ridicînd ochii de pe hîrtii

Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.

― Să scrii mamei cum ajungi... tot-tot-tot ce faci. Auzi, Dănuţ?

Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta.

― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric.

Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.

― ...Eu stau la Iaşi pînă diseară. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Am să-ţi spun ce trebuie să faci.