...De ce cădeau frunzele?... Fiindcă venise toamna... Frunzele erau moarte?...
Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna... Toamna...
Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... Dacă venise toamna!... Ce să mai facă
ele pe crengi!...
Cînd vine toamna, pasările pleacă şi frunzele cad...
Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului, şi-ar fi venit toamna ―
ce-ar fi făcut?... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut, şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum... Da. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă... şi l-ar fi luat vîntul, şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit... şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el...
...Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi...
Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ, de dinafară parcă, aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi, ca în întuneric, cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie...
În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. ...Frunzele plutesc, alunecă
şi se aşază lin... Nucile cad şi se sfarmă!... Nucile n-au sînge. Dac-ar avea, le-ar curge sîngele pe coajă... ca unui om.... ca unui om cu capul sfărmat... ca unui biet om trist...
"Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? Unde-i Dănuţ?"...
Şi l-ar fi găsit boarul jos, lîngă rîpă, cu capul sfărmat, cu şiroaie de sînge pe obraz...
Mort Dănuţ?... El, Dănuţ, mort?...
― Eu?
"Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.
...Toţi sînt în doliu. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. Plîng... Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului.
― Mort?
Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?... Şi noaptea cu strigoii? Singur!
"Nu. Mai bine la şcoală."
...Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. Dănuţ pleacă la şcoală.
Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului.
Fără să spuie o vorbă, aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ... şi fără să vrea, fără
să ştie de ce, braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii, şi buzele închise îi sărutară
buclele...
Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui, Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele.
― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?
― De ce mi-ai adus pelerina?
― Ca să nu răceşti, Dănuţ, îngînă Monica, înghiţind.
― Mai bine-aş răci. Ce te-amesteci?
― Dacă mi-i milă de tine!
― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie!
Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi, apucă şi trase. Capul Monicăi zvîcni îndărăt, docil. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei, pe vremea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi... Şi parcă se temuse de Monica... şi-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca. Era frig, toamnă!
― Te-ai supărat, Monica? o întrebă el dulce, lăsînd să-i cadă cozile din mîni.
― ...?
Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele.
― Îmi pare rău, Monica. Pardon... Nu ţi-e frig?
Capul Monicăi făcu semn că nu.
― Da vrei să fugim împreună?
Capul Monicăi făcu semn că da.
