1 Nenorocirile Sophiei, roman al contesei de Segur (1799―1874) (fr.).

2 Bucuriile Sophiei (fr.).

3 Aveţi cuvîntul (fr.).

― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.

― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă, de la mîna dreapta... sau de la picior?

― Iacătă-l!

Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie.

― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia.

Unghiile doctorului erau tăiate ― sau, mai exact mîncate ― scurt. Numai

degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă, datorită pesemne unei concepţii estetice.

― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni, domnişoară?

― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor.

― Nu-mi vine a crede!

― Ascultă mata şi ai să vezi.

― Je suis tout oreilles. (1)

― Odată, vine un domn în vizită la părinţii Sofiei...

Domnul Deleanu, subit, se aşeză pe divan, la picioarele Olguţei.

― Sofia tocmai cînta la pian. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir, fiindcă era o fetiţă binecrescută. Dar musafirul n-o lăsa în pace. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia...

― Olguţa, eu aş propune să ne aşezăm la masă, se amestecă domnul Deleanu.

― N-o aşteptăm pe mama?... Şi-atunci, urmă Olguţa îndîrjită, Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace".

Tăcere gîtuită.

Uşa se deschise. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire.

1 Sînt numai urechi (fr.).

― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.

― Ia să văd, sări Olguţa.

― Haidem la masă... Ei, cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor.

― Admirabil! Ne tachinăm deja. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l".

Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa, strănutînd.

Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii.

― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu.

― Ia să vedem, mamă.

― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu, privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean.

Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri.

― Mamă, uite: scrie ceva pe dos.

― "Pentru Monica de la Dănuţ", ceti doamna Deleanu slova caligrafică...

Poftim, Monica.

Zugrumată de emoţie, Monica şi luă fotografia fără s-o privească, o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele, înghiţi, şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi.

― "Pentru papa de la Dănuţ".

― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei!

― Asta-i pentru mine. "Pentru Olguţa de la Dănuţ."

― Mamă, da aceea pentru cine-i?

― "Pentru moş Gheorghe..." ceti repede, oprindu-se prea tîrziu, doamna Deleanu.

― Bravo, Dănuţ! jubilă Olguţa. Eu i-o duc lui moş Gheorghe.

Toţi se posomorîră. Numai doctorul zîmbi, clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu.

― Staţi, mă rog, interveni el mestecînd. Daţi-mi şi mie o fotografie. Nu-s eu prietenul juneţii?

1 Cine se iubeşte se tachinează (fr.).

― Poftim omletă, ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el.

― Chiar aşa. Hai să mîncăm, se scutură doamna Deleanu.

― Ce scrie, mamă? Ceteşte scrisoarea.

― "Dragă mamă, mi-e foarte dor de voi toţi, de moş Gheorghe şi de Ali"...