Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviţă. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele ţapene... Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare.

Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.

― Dumnezeu să-l ierte!

― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa, cu o sfîşietoare duioşie.

Dar toţi plecară capetele.

Şi icoanele din părete tăceau severe.

O amiază rece, cu cerul îmbătrînit de nouri suri.

Deasupra satului suna clopotul, amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă; numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele, se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. Satul părea al copiilor.

La cimitir, sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic.

Cînd începuse slujba la mormînt, Olguţa se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor.

Preotul era bătrîn. Cimitirul, blînd. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte.

"Moş Gheorghe, unde eşti?"

― Fie-i ţărîna uşoară.

Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar.

Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui, încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s, duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi.

Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini.

Cu mîna ei, Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca.

Anica, Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate.

Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. Mai întăi vorbiră

amintirile bătrînilor. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă, la ureche, apoi făţiş. Rachiul, supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră

voioşia.

Olguţa se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii... dar porni spre casă, strîngîndu-şi buzele uscate. În faţa scărilor se opri, ca alungată de cineva. Se îndreptă spre grajd. Acolo nimeni nu rîdea...

...Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fără de cai, fără de hăţuri, un copil plîngea cu mînile pe ochi.

Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să se-nhame zburători; nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dîndu-le hăţuri, nici nu şopti c-un zîmbet blînd:

"Mînă mata, duduiţă".

― Stai jos, părinte.

Vîrînd mîna subt rasă, preotul scoase la iveală un plic.

― Cucoane Iorgule, acum doi ani, moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ―

mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.

Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. Pe-o faţă de coală, mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.

― Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun şi ceteşte.

Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus.

Începea moş Gheorghe, luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi:

..."Eu Gheorghe Iernilă, las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilorlui cuconu Iorgu Deleanu, adicătelea, duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. Sî li hiecasa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cîtamtrăit. Iară sipetul brăşovenesc, ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa,îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. Am adunat în sipet oleacă de zestre, din muncame, pentru duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţiduduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Că dacă n-amavut eu parte s-o văd mireasă, măcar de-atîta bucurie să am parte, că mult amiubit-o"...

Între timp, doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani, lămurindu-le.

"Cît, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin."

"Ba mătasă, sărut mîna, că-i scumpă şi frumoasă".

"Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?"

"Sî hie! Ştie el moşu!"

"Şi mi-i iertat mie, ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn,să ridic ochii la stăpîna me, duduia Olguţa, şi să zic: «Duduita moşului, să nu-ţi hieruşine să primeşti săstre de la o slugă, că munca şi dragostea îs sfinţite chiar deDomnul nostru Dumnezeu»" ...

Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.

Noaptea de toamnă era umedă şi amară, ca izgonită din fundul unui ocean.

Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu şi fetiţele, strînşi în jurul geamandanelor, şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi.

Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd:

― Ce gară mai e şi asta, domnule? Cînd dracu o să mai ajungem cu-atîta stat pe loc!

Olguţa strînse pumnii.

Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute.

------------------------

Ionel Teodoreanu

La Medeleni