― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele!
― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva.
― Spune.
― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii!
― Văd eu! Mai întîi spune.
― Eu... cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii picior decît mînă...
― Cum??
Dănuţ se înroşi.
― Mai spune odată.
― Stai. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul... Nu m-am gîndit niciodată! De ce spui tu aşa?
― Eu m-am gîndit la asta într-o zi, la şcoală...
― Hai, spune-odată!
― Ştii... şedeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet... şi m-am încurcat.
― Sigur, dacă nu era mama cu tine!
― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă... Fiindcă
picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine, şi şedeau aşa... degeaba. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea...
― Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.
― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc!
ridică din umeri Dănuţ, înfierbîntîndu-se la vorbă.
― Bine, da cu picioarele mergi, obiectă Olguţa.
― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi?
― Sigur că-mi place!
― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place!
― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa.
― ...Ei, nu.
― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place?
Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul.
― Stai, Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală.
― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie!
― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu!
― Stai. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii...
― ...picior. Da, îi luă Dănuţ vorba din gură, gesticulînd convins.
― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi, stai în buzunarul de la palton sau în manşon... Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.
― Dacă eşti picior ai şoşoni, îşi apără Dănuţ, cu timiditate, punctul de vedere.
― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine... Eu ţin cu mînile... Buni ciorapi! Merci!
― Olguţa, ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele?
― Da nu vreau nici una, nici alta!
― Nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele, ce-ai alege tu?
― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile, şi picioarele, şi limba.
― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ.
