Intrase...

Acum aştepta.

Şi-i venea să smulgă şi să calce în picioare tinicheaua tutelară a acestui ridicol Michel Stephano "qui était toujours à l'étranger5.

Sună din nou: ascuţită vibraţie a soneriei. Nici un răspuns. Bătu cu pumnul în lemnul uşii, apoi în geamuri. Parcă se zărea o mişcare printre perdeluţele uşii din faţă. Uitîndu-se mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri ―

holbată diform de curiozitate ― figura băcanului şi, faţă în faţă, umilitoare, uniforma lui de licean.

Scutură clanţa, aprig, ca pe o mînă sensibilă. Nimic. Casa cu storurile trase era mută, închisă, ostilă.

În goana mare înconjură faţada şi intră prin atenanse. Îl întîmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate speriată, pe jumătate cochetă şi zîmbitoare, Aneta. Îşi friza cu degetele neliniştite, cînd danteluţele şorţului, cînd şuviţele bretonului.

― Nu-i acasă, domnişorule: plecă la Sinaia.

Dănuţ se făcu palid.

― A plecat?

― Da, domnişorule.

― Nu se poate... Minţi. De ce nu mi-ai deschis?

― Dormeam, domnişorule.

― Minţi. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuţ, arătînd cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două pahare aburite.

― Pentru mine, domnişorule. Mă jur, na! Să nu mai ajung... Dacă ţi-e poftă

răcoreşte-te c-o lemonată.

― Aneta!

― Zău, domnişorule!

― Minţi! Am să-ţi arăt că minţi. Toţi spuneţi minciuni, numai minciuni...

― Stai, domnişorule. Nu se poate... e închis, gîngăvi Aneta, aşezîndu-se energic în faţa uşii.

1 Sărut mîinile, doamnă (fr.).

2 Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)

3 Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dumneavoastră! (Fr.) 4 Dar sînt singură, micuţul meu paj... El este în străinătate (fr.).

5 ...care era mereu în străinătate (fr.)

Dănuţ o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl cuprinse de mijloc, înnodîndu-l cu braţele, lipindu-şi obrazul de faţa lui. Se scutură, dar braţele ei îl strîngeau din răsputeri.

― Ce-i asta?!... Vai, Dănuţ! Avec les bonnes! Oh! mon petit!

Aneta îşi frămînta şorţul, legănîndu-se uşor din şolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de stăpînele lor umblîndu-le la pudră.

― Asta-i o infamie! gemu Dănuţ, smulgînd de gulerul tunicii, sufocat. Vreau să-ţi vorbesc.

― Poftim.

― În faţa Anetei!!

― Aneta, du-te afară.

Dănuţ se aşeză pe un scaun de lîngă masă, cu mîna pe frunte.

― Te rog, descopere-te!

Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, înfrînt de căldură, de alergătură şi de atîtea emoţii, îşi lăsă braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor.

În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atîrnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie.

Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi trupul gol şi bătăile inimii.

Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi ştrengăreşte cîrn, şi buza cea de sus tot cîrnă, şi părul roş şi-atît de creţ, încît Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul.

Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi.

Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de somn pe cînd îşi face lecţia. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentă a gîtului şi o gropiţă împrejmuită de vîrtejurile părului.

Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurînd spinarea aplecată. Dănuţ se scutură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi desfătată de picurul celor care cad... Se răzgîndi. Îşi strînse din nou chimonoul desfăcut.

Întîlnind oglinda bufetului se aplecă, întinzînd buzele, ciufulindu-şi părul pe tîmple, pieptănîndu-şi sprîncenele, cu gesturi iuţi, mărunte, mandolinate parcă.

Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O simţea mişcîndu-se după

clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fîneaţă a parfumului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea întîiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase obrajii şi trupul naiv.

Cunoştea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînă acolo unde pieliţa e dulce, grasă şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea dura elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării mînilor crispate. Şi cunoştea vîrtejul curbelor acelui

trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pămînt, şi care totuşi rămînea al ei.

Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oranjadă, batjocoritor parcă.

Dănuţ sări în sus.

― Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă!

― Fiindcă beau oranjadă?

Apucînd-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blînd, o aşeză pe genunchii lui.