― Dănuţ! răsună duios şi plîngător glasul din urmă.

Întoarse capul. O văzu spăimîntată, cu ochii încremeniţi şi îngheţaţi, cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiţi, cu picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că izbucni în plînset, hohotind, şi fugi.

*

― Opreşte la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcîndu-i semn să cotească la stîngă.

Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o înmormîntare.

Mircea sări, strecură în mîna birjarului moneda pregătită şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mîna lui Dănuţ a cărui faţă era blîndă şi distrată.

― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...

Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor.

Ţinea într-o mînă fascicola 155 din Contesa fără nume.

Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, şi o severă surprindere îi adînci cutele care închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi!

― Hm! Hm!

― Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul extaziat.

― Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi că te înjură pasărea?... Taci, Coco, taci odată!

― Sictirrr, sictirrr...

― Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl imploră Nae, scoţînd din buzunarul jiletcei o bucăţică de zahăr.

Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tuturor haimanalelor din

"Făgădăul" lui Nae, nu mai contenea. Şi glasul papagalului suna mai urîcios pornind din trupul cu penaj de perlă, mugur tînăr şi mărgean.

Din pragul uşii, Mircea întoarse capul şi aruncă o privire de definitivă scîrbă

papagalului în care vedea icoana Bucureştiului copleşit de lux, strident şi trivial.

*

Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepţie despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largă decît a codului civil şi a codului penal. Potrivit acestei concepţii originale, Dănuţ fusese declarat major ― de către Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, la Şcoala luterană, în chip onorabil: media şapte şi oarecare fracţiuni, la învăţătură, hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o reducere simţitoare a notelor la "conduită".

La sfîrşitul anului şcolar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip 1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmă adusese o "fetiţă" cu haine de băiat, care-l strîngea de mînă lăcrămînd şi suspinînd.

Şoferul ― acelaşi blond Herr Kulek ― încărcase bagajele sumare ale unui tînăr licean, a cărui frunte larg deschisă subt şapca pe-o ureche, şi ai cărui umeri larg croiţi ― în armonie cu fruntea ― oglindiră în ochii lui Herr Direktor, şi-n monoclul său imagina crudă a bărbăţiei temerară-n gînduri şi fermă în pumni.

Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa apartamentului din strada Scaune, unde Dănuţ îşi avea odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la

poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă. Casa albă părea pudrată în scînteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorîţi parcă din adîncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu cochetul lor torent. Semăna atît de mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.

Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţigară, la întrebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case cu două rînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.

În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie "4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la...

― ...Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată

emoţie în glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ―

dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.

― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie...

explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti.

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.

Dar mai era o surpriză în noua garsonieră ― aceasta pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaşi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pămînt, cu păr bălan, nas ascuţit, ochi albaştri şi zîmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtînd cu dezinvoltură straiele nemţeşti şi lunecînd cu presteţă pe luciul parchetului, la care contribuise intens.

― Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata.

Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi pentru tînărul gospodar bucureştean, solicitudine prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc.

Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată.

― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată

acestui simbol.

Îl bătuse pe umăr.

― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta... În apartamentul

de jos locuieşte un vechi şi devotat prietin al tău ― ceva mai bătrîn decît tine!

suspinase Herr Direktor.

Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şampanie, după canoane...

De-atunci, Dănuţ fusese stăpîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan...

*

...Atent pe terasă la orice zgomot, Gheorghiţă a Marandei, auzind trăsura şi văzîndu-şi stăpînul, se repezi pe scări. Luă genţile şi chipiul lui Mircea, înregistră

cu o discretă nedumerire ţinuta lui Dănuţ şi dădu raportul, urcînd scările în urma băieţilor.