răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile.
― Rămîi cu noi, papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ.
― N-am loc, Olguţa!
― Uite-aici, lîngă mine.
Cînd se întoarse, baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Îşi acoperi rîsul cu mînile.
― Mamă Marie, da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica?
― D-apoi cu ce, conaşule?
― Ei!... c-o cafeluţă... Da nu de-a noastră, de-a dumitale.
― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul.
― Muşcă, papa.
Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa.
― Pii! Grozav de bun!... Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil!
― Papa, ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic.
― Hai, papa, se rugă şi Dănuţ.
― Şi eu te rog, moşu Iorgu.
― De cînd eram eu mic... Hei!
― Mai muşcă odată, papa. Aşa ai să-ţi aduci aminte!
Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.
În jurul mesuţei erau patru copii.
Afară, ploaia curgea cenuşie, bătînd în geamuri.
Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul, înteţind tusa, alungînd zîmbetele.
Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă, ca o nouă arcă a lui Noe.
Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică.
III
PĂPUŞA MONICĂI
În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papucii şi galoşii. Patul, masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.
― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ, strîngîndu-se mai tare.
― Taci... Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa, scuturîndu-l de umăr.
Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de fachiri.
Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, a Olguţei. Dănuţ blestema ideea, Olguţa dispreţuia cufărul. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt.
― Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrăti Dănuţ.
― Ba ai să stai.
Dănuţ oftă acru.
― Măcar deschide puţin... să răsuflu.
Cu multă zgîrcenie, Olguţa crăpă capacul. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate, şi repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit.
Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă.
Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul.
Profira icnea îndesînd salteaua, ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal.
Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol... Apucînd deodată, ca prin somn, mîna doamnei Deleanu, o strînse tare.
― Ce-i, Monica?
