Coborî în goană scările, trecu alergînd pe lîngă Gheorghiţă. O ajunse pe Aneta ceva mai încolo de casă, în faţa trăsurii cu care venise. O apucă de mîni. O ghemui lîngă un gard, strîngîndu-i mînile din răsputeri. Aneta părea speriată, cu mult sînge rece.

― Vai de mine, domnişorule, ne vede lumea...

― Aneta...

Înghiţi, îi era silă şi groază de ceea ce vroia să facă.

― Lasă-mă, domnişorule...

― Taci, taci odată! Ascultă ce am să te întreb. Să-mi spui drept.

― ...?

― Cine era... domnul...

― ...?

― Aneta, nu minţi.

― Care domn, domnişorule!

― De ce nu mi-ai deschis cînd am sunat?

― Doamne păzeşte! Multe-mi fu dat să trag! Păi dacă-mi spusese că nu-i acasă!

― Cum? Ţi-a spus că nu-i acasă?... Nici pentru mine?

― Păi da, domnişorule.

― Şi domnul ce căuta?

― Păi era proprietarul, mînca-l-ar ciorile! Venise să-şi ia chiria şi intră pă

dindos. De asta spuse dînsa că nu-i acasă! Păi ce! Parcă el crezu? Dă unde! Intră s-o aştepte. Şi dumneata o dăduşi dă gol!... Vezi, domnişorule! Îi făcuşi pocinogul!

― Cum? Proprietarul?

― Nu-ţi spusei, domnişorule?!

― Aneto, nu minţi!

― Ce să mint, domnişorule! Mă dăduşi dă ruşine! Eu spusei că nu-i acasă şi el o văzu cu dumneata!

Dănuţ îşi trecu mîna peste frunte.

― Atunci de ce mi-ai spus că a plecat la Sinaia?

― Ca să nu intri... Nu te ştiu eu pă dumneata?! Parc-aşa mă crezuşi!...

Tîmplele lui Dănuţ se zbăteau. Nu mai ştia nimic! S-o lovească pe Aneta sau s-o sărute... Şi-i era scîrbă de el şi de ea: să vorbească cu slugile, să spioneze cu slugile dragostea lui!

― Bine, du-te.

― Nu vii cu mine, domnişorule?

― Nu. Lasă-mă... Îţi mulţumesc, Aneta.

Îşi scotoci buzunarele, erau goale.

― Lasă, domnişorule, altădată...

Fugi de lîngă ea. Urcă scările în goană.

― Gheorghiţă, pregăteşte-mi hainele.

Se limpezise tot... şi-i era frică! Şi-i era ruşine. Se înjosise...

De ce nu putea s-o prefacă pe Adina într-o icoană, într-o iconiţă mică atîrnată

la căpătîiul lui ― ş-acolo, singur cu ea, departe de lume şi de oameni, mai presus de ei, să îngenuncheze, şi dragostea lui să fie simplă şi curată? S-o iubească fără

vorbe, fără fapte, în tăcere şi singurătate, cu toată puterea ochilor, cu tot avîntul sufletului, cu toată evlavia buzelor.

Năvălise viaţa cea de toate zilele în dragostea lui, vulgară şi năprasnică.

Azvîrlea viaţa cu oameni în dragostea lui, mai răi decît pietrele în mînile oamenilor. Şi el singur se simţea înjosit, murdar, nevrednic de dragoste.

― Am pregătit hainele, conaşule.

― Bine, Gheorghiţă.

Se aşeză din nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe terasă. Era ostenit. Ar fi vrut să iasă din el, să fugă, lăsînd tot în urmă. Să fugă din el ca dintr-o casă de care ţi-e scîrbă, luînd cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei să-l păstrezi curat.

Ce clare îi răsunau vorbele lui Hamlet către Ofelia ― "Du-te la mînăstire"... ―

şi cu ce duioşie plîngeau vorbele care-i păruseră mai demult crude şi batjocoritoare în gura unui cabotin pompos!

"Du-te la mînăstire": deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la mînăstire, şi care se scufundă în mlaştini, iluminîndu-le ca părul Ofeliei înecate...

"Dănuţ!" răsună duios din urmă glasul care-i răscolise sufletul.

Îl auzea. Îl auzea din toate părţile ca o vibraţie de clopot pur.

"Dănuţ!"...

Şi cine ― afară de omericul Ulysse ― s-ar fi îndepărtat, lăsîndu-l să se stingă-n urmă, jalnic!

*