Din pricina însufleţirii copiilor, a focului din sobă şi a darurilor, ajunul plecării lui Dănuţ, părea un ajun de Crăciun. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri, cîntînd vechea vestire:
Stea-ua sus ră-sa-a-re,
Ca o tai-nă ma-a-a-a-re...
Dar după ce ieşiră toţi, luînd şi lampa, la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.
Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului, pentru Dănuţ. Afară de domnul Deleanu, toţi erau gravi şi taciturni în
jurul mesei. Monica abia gustase din cataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani, ca ai cînilor flămînzi.
― Mamă, pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.
― Da. Sculaţi-vă cu toţii... puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă pe-afară.
Monica se apropie de doamna Deleanu, îi sărută mîna şi vorbi încet, privind în jos:
― Tante Alice, dă-mi voie, te rog, să mă culc.
― Nu ţi-i bine, Monica?
― Ba da... Da mă doare capul.
― Să nu fi răcit cumva!... Bine, culcă-te. Dănuţ, ia-ţi rămas bun de la Monica.
― De ce? se opri Dănuţ din drum, amar.
― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Monica are să doarmă atunci... Hai, sărutaţi-vă, copii!
Monica întinse buzele; Dănuţ, obrazul.
"Nu mai mănînc niciodată cataif", se jură Dănuţ în gînd, ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului.
Şi se ţinu de cuvînt, deocamdată, lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.
Monica încuie uşile. Aprinse lumînarea. Trase un scaun lîngă şifonieră şi, înălţîndu-se în vîrfuri, luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă.
Aşeză scăunelul la loc. Şi-n loc să se dezbrace ea, începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică.
Două nopţi de-a rîndul, după ce adormea Olguţa, Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii... pînă în ajunul plecării lui Dănuţ.
Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi, luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Cînd veni rîndul rochiţei, degetele Monicăi tremurară mai tare... Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă?
"Dă, Doamne, să-i stea bine! Dă, Doamne să-i stea bine!"
Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării.
"Vai, ce frumoasă-i!"
Dolofană, prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie, păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă, la fotograf.
"Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?"
Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă... frumoasă cum era păpuşa gătită
cu rochiţa albă.
Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede. Şi mai-mai că-i venea să plîngă
în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă, pe cînd ea...
Se uită în oglindă. Văzîndu-şi rochiţa întunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu şi-l privise.
Prea era frumoasă păpuşa... Şi Dănuţ, şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea
ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei.
Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede, în goană. Îşi puse cămeşa de noapte, îşi despleti părul, luă păpuşa de cîte-o mînă şi, răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.
Păpuşa avea rochiţă albă...
Monica avea cămeşa albă...
Păpuşa avea bucle blonde...
Monica zîmbi, şi se roşi, respirînd adînc.
Păpuşa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea şi ea bucle blonde... dar scurte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ.
