Numai cerul şi luna nu erau bucureştene.

Noaptea mirosea a benzină ca o rochie de bal după scoaterea petelor de grăsime

― şi uneori trandafirii unei grădini parfumau o clipă, dezvăluind un zîmbet ― ca într-o adiere de evantai.

Cădea cîte-o stea, scurt, urmărită de ţignalele imperioase ale gardiştilor.

Şi răsunau contradictorii orchestre sentimentale pentru "ţapii cu guler", şi alunele prăjite, care se beau şi se mănîncă jovial, şi cuplete săltăreţe pentru rachiul care sălbătăceşte tristeţa în ochi şi-n pumni.

În grădini particulare concertau cu gura căscată gramofoanele.

Dănuţ purta o romantică pălărie de pîslă brună, cu boruri late, care-i puneau o mască de umbră pe jumătatea feţei.

Femeile, cu obrajii prea roşii îl urmăreau cu privirea, fiindcă avea buze proaspete-n lumina lunii, şi fiindcă era îmbrăcat elegant, dar nu-l opreau.

Avea un mers direct, pasionat.

Mînile cu gest nocturn ― experte dar precaute ― se fereau să atingă viteza unui trup voinic şi legănarea braţelor ostile ca două spade de duel.

N-avea decît un singur gînd: să-i vadă casa. Nici duioşie, nici amărăciune, nici scîrbă, nici duşmănie, nici melancolie. Un gînd dur, mat, cu contur precis: să-i vadă casa. Era sătul de sentimente, emoţii şi zbucium teatral.

Un vid sportiv înlocuise tot. Muşchii lucrau automat, ducînd trupul spre un ţel.

Trebuia să ajungă. Era în marş. Sufletul...

...Dar sufletul venea în goană dispre casa ei, şi trupul lui Dănuţ se opri îmbătat, ca atunci cînd, după ani de lipsă, întorcîndu-te în locurile tinereţii, iubita îţi cade în braţe, fără suflare, parfumîndu-ţi nările cu părul...

Cum îi bătea inima!

Îşi trecu mîna peste frunte.

Casa Adinei îl privea... De la el pînă acolo era o punte îngustă peste o prăpastie neagră de adîncuri, pe subt care vuiau, vijelioase, fluviile sîngelui: Şi-ncolo, tăcerea lumilor oprite.

...De cînd o privea? Cine ştie!... Îi era atît de dragă!

Şedea ascuns în gangul unei case, cu mînile împreunate de cînd o văzuse la geamul luminat.

"Adina! Aici-s, Adina!... Nu m-auzi!? Aici, aici lîngă tine... Iartă-l pe Dănuţ al tău..."

Aşa se tînguiau gîndurile. Un cor stîngaci, lîngă ea, la fereastra ei. Ca nişte copii desculţi cu steaua dragostii lui... Şi ea nu le-auzea vestirea umilă...

Dar trupul încremenise ca o hrubă deschisă în noapte, pentru apariţia unei madone; ca o stîncă grea, în aşteptarea miraculoasă a şipotului viu...

Trecu o trăsură pe strada acoperită de sufletul lui Dănuţ.

Adina tresări, aşteptă cu ochii aprinşi, şi plecă fruntea.

Tărsura trecuse mai departe.

Apoi trecu împleticindu-se un om beat, de-a latul şi de-a lungul.

Apoi trecură amintiri, repezi ca plutele cînd vin pe ape revărsate.

...Adina-l aştepta pe el. Dar el venise lîngă ea, subt ochii ei. Şi ea îl aştepta departe, privind o noapte unde nu era decît singurătatea.

Se îmbrăcase ca o fetiţă, duminica, aşa cum îi plăcea lui. O simplă bluză de batistă albă, cu guleraş răsfrînt, în care sînii sînt aşa de caşti că-ţi vine să le surîzi.

O bluză de un alb subţire şi primăvăratec ― albul parfumului de zarzări din dimineţile copilăriei.

Un alb în care sînii sînt o mirare de vînt oprit, care te face să închizi ochii şi să-ţi dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumină pe un joc de hulubi.

Şi toate amintirile adorară albul inocent în care adiau sînii.

Se pieptănase aşa cum îi plăcea lui. Cu cozile pe spate, ca o fetiţă care se duce la biserică lăsîndu-şi cercul acasă, rezemat de gard.

Părul cu miros de soare, vara!

Îi înnoda cozile subt bărbie şi-i săruta rîsul buzelor închise, şi-i spunea că are doisprezece ani şi că nu ştie să sărute fiindcă-i prea mică. Şi ea rîdea cu tremurul genelor plecate pe ochii verzi.

Şi-i despletea cozile.

"Acum am să le fac să rîdă!"

Le scutura, le-mprăştia, şi părul creţ rîdea în hohote de roş scînteietor.

Ş-apoi o săruta. O săruta pe ochi, ca să-i închidă. O săruta pe bărbie, ca să

deschidă buzele rîzînd. O săruta pe gură, ca să-l cuprindă de după gît cu braţele şi ca să-i vadă tremurul nărilor.

Şi o lua în braţe şi o strîngea ― luminoasă şi tremurătoare ca o stea de septembre ― şi nu-i venea să creadă că-i a lui.

Şi-o despuia atunci, ca să-i găsească trupul, şi sufletul din el să-l scuture.

Trupul acela îngrozitor de alb ― fermecătoare spaimă a trupului lui!

...Şi cînd simţea profunda bătaie de aripi a pasării de pradă care sfîşie adînc viaţa trupului, demonica bătaie de aripi a trupului fierbinte în goliciunea lui de flacără cărnoasă ― ochii lui Dănuţ priveau o pură faţă de fetiţă palidă, cu capul răsturnat pe spate, zîmbind cu uşoare tresăriri cerului în care vede îngeri...

Mînile lui Dănuţ erau reci.

...Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetiţă cu bluză albă şi cozile pe spate, o adorabilă fetiţă a cărei gură buda ca o cireaşă, pentru cine ştie ce necaz mărunt şi graţios.

Cu o mişcare resemnată şi somnoroasă, Adina trase storul.

Dănuţ dădu din cap, şi nu se repezi, nici n-o strigă.

Nu. Iubea o fetiţă, şi sufletul era parfumul primăverii în livezi. Şi mînile erau candide ca un crin în mînile unei Madone.

Nu. Iubea o fetiţă care se ducea la culcare în bluză albă şi cozi somnoroase. O