― Să-nchid uşa, mamă... De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.
― De ce nu mi-ai spus?
― Am uitat.
― Tare mai eşti copil, Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Uite cheia, şopti ea închizînd uşa la loc.
I-o întinse rîzînd. Dănuţ încuie uşa, învîrtind cheia de două ori.
― Mamă, nu ne culcăm? respiră el, congediindu-şi paznicul inutil.
Întinzîndu-se în pat, Dănuţ simţi ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse că mişcă. Aprinse lumînarea.
― Aa!
În locul şoarecelui de care se temuse, descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.
― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu, rîzi.
Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?... N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte.
Din geamandanul de marochin, Dănuţ luă plumiera, din plumieră, cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe marginea patului, cu păpuşa între genunchi.
Şi-ncet cu-ncetul, buclele blonde, de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ, tunse sarcastic.
Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată, blonde, în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ, bine învelit în oghial, din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.
Subt pat, păpuşa, în care aştepta dragostea Monicăi, proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai, dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. 1".
...Dănuţ plînge. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ nu spune nimic. Ştie bine că merită să fie lovit.
― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa, punîndu-i mîna pe umăr, pacific.
― Lasă, Dănuţ! Hai să ne împăcăm.
Se sărută amîndoi. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva... da nu-şi aduce aminte ce!
Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braţ
amîndoi, ca doi fraţi model. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui, şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Dacă nu-şi aduce aminte ce!
― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie!
― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu.
― Da nu vreau eu.
...Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el.
Au ajuns. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.
Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Uşa se deschide de la sine, şi-n tindă
răsare moş Gheorghe. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.
Îi sărută mîna.
Olguţa spune că Dănuţ e persecutat, că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primeşte în casă.
Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă; Dumnezeu, pe scăunaş. Deodată, răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei, cu sfoara tăiată de Olguţa.
Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ zîmbeşte iertător.
Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Dănuţ tremură.
Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi, îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon, zîmbeşte Monica. Numai că n-are păr.
Dumnezeu vîră mîna în sobă, ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.
Dănuţ închide ochii. Oare a ars Monica?... Nu. I-au crescut cozile la loc.
Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei... Vra să zică Monica a rămas păpuşa...
S-aud bătăi în uşă. Îi caută de-acasă. Olguţa se încruntă. Dănuţ se
cutremură. Numai Dumnezeu zîmbeşte.
Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Herr Direktor, tata şi cu mama bat în uşă
