Car il était amoureux

De la mer verte, de la mer bleue"10...

Cuvîntul cădea de sus, planînd ca o mare pasăre ostenită pe jocul onctuos al valurilor.

"De la mer verte, de la mer bleue

De la mer verte, de la mer bleue"...

Se apropia. Încetini pasul ca şi cum ar fi purtat pe umeri o amforă prea plină şi fragilă.

"De la mer verte, de la mer beue,

De la mer verte, de la mer bleue"...

"...Malheureux...

De la mer verte, de la mer bleue"...

Malheureux!,

"Ambre bleu"?

De ce nu? Suna frumos, răcoros. "Renard bleu"; "ambre bleu"...

― De unde-mi vii? îl întîmpină cucoana Catinca.

― Sărut mîna, se înclină Dănuţ.

― Mă rog, mă rog... Nu te-atinge! Departe de mine, Satană! Unde ţi-s urechile?... Să te-nveţi minte, diavol uşărnic, să mai faci să te aştepte ca pe mare ce o femeie în toată firea! Acuma sărută mîna şi cere pardon.

― Pardon! zîmbi Dănuţ, sărutînd mîna care răspîndea parfumul recentelor dulceţi de trandafir.

― Rîzi tu, rîzi!... Ia poftim cu mine!

― Dan!

Mîna lui Mircea ― cu nedespărţitul creion ― se agita din răsputeri ca mîna unui armator la ivirea corabiei scăpate din naufragiu.

― Salve, Deleanu! răsunară patru glasuri entuziasmate de diversiune.

― Ia daţi-i pace, mă rog! interveni cucoana Catinca ducîndu-l de mînecă în casă.

Cucoana Catinca aprinse lumina din antreţel, privi tacîmul pregătit pe mescioara de pasienţe, şi luîndu-l pe Dănuţ de umăr cu vîrful degetelor, îl întoarse cu faţa spre becul electric.

― Am auzit că nu ţi-i bine! Ce-nseamnă asta?... Ia scoate limba... Pfee!...

Dă-mi mîna... Hm!... Limbă bună, temperatură nu, îmbrăcat civil, jigărit ca un motan, umblă lelea pe străzi... Cunoaştem noi de mult boala asta, domnul meu!...

Ce-ai mîncat la masă?

― ...Imposibil să-mi aduc aminte! Am o memorie!...

― Da, da! Memoria!... Poftim la masă. La o astfel de oră ar trebui să-ţi pun lingurile-n brîu!

10 Era foarte necăjit / Bietul cer de ambră-albastră, / Că era îndrăgostit / De marea verde, de marea albastră (fr.).

― Vai de mine! Nu mi-i foame!

― Poftim! Pîrjoale calde să nu-mi ceri ! exclamă indignată cucoana Catinca, aşezîndu-l cu de-a sila pe scaun în faţa pîrjoalelor reci... Aşteaptă, mă rog, flămîndule! îi porunci ea, aprinzînd maşina de spirt, la care trebuia să încălzească

bulionul de găină. Şi văzînd, cu coada ochiului, că-i năduşit de căldură, adăugă

încruntată: Pfii! Unde-ai învăţat, diavole, să te parfumezi aşa?... Scoate surtucul!

Auzi dumneata! Să mă ameţească, nu altceva!

Fără surtuc, în cămeşă de mătasă cenuşie, cu guler jos, picior peste picior, cu cotul rezemat de masă şi degetele răsfirate pe fruntea cuprinsă în mînă, Dănuţ avea zîmbetul de juvenilă iluminare al adolescenţilor poeţi cînd îşi respiră sufletul...

Cucoana Catinca vărsă bulionul. Şi bulionul fierbinte dovedi lui Dănuţ cît era de înfometat.

― Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă-i făcut cu drotul! se indignă

glasul cucoanei Catinca, în timp ce degetele culegeau admirativ o buclă în spirală

cu fulger arămiu.

Îi ridică farfuria de supă.

― Mă rog, să faci bine să nu te saturi cu pîrjoale, că mai este şi pui fript... şi nişte strudel de care-ţi place.

*

Una din cele patru odăi ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.

― Mai bine să am eu un pat pentru moldovenii mei decît salon pentru munteni.

Alături era odaia lui Mircea.

Aproape toate versurile lui Dănuţ fuseseră scrise în odaia musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica îşi încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.

Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moşu, dar versurile numai la biroul de nuc cu scaun sculptat.

E drept că din casa cucoanei Catinca Bucureştiul avea alt sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor groşi.

Un cuc cînta în faţa celui ce scria la birou, anunţînd optimist orele.

Iarna ardea focul în sobă ― în Pitar-Moşu erau calorifere.