― Ei, moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră.
― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?
― Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna?
Toţi servitorii ieşiră pe scări. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta.
― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa.
Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. Caii se smunciseră- Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori, şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg, ţinîndu-şi mînile pe gură...
Cîmpiile erau albe de brumă; cerul vînăt; zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu.
Ali se luase după trăsură. La intrarea în sat, dulăii ciobăneşti se repeziră
crunţi spre el. Palid, Dănuţ se ridică în picioare.
― Mamă, uite, mamă! Hai să-l luăm în trăsură, se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu.
― Opreşte, moş Gheorghe!
Ali se urcă în trăsură, ocrotit de şuierul biciului, grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Trapul cailor răsuna din nou. Satul rămase în urmă. Şi vacanţa...
Unu Ilă
Duduilă
Eşti coş
Toporaş...
― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti!
― St! Doarme! şopti doamna Deleanu, luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.
Pe la moara murgului
Trece iată turcului...
Într-un capăt al băncii de pe peronul gării, Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. Aşezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii, copii şi extracte, ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel... Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi, cînd se întîmpla să-i asculte, claritate şi preciziune, însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenită
ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.
― Dă, cucoane Iorgule, pe mine aşa mă taie capul. Cum adică?... Da aduc martor tot judeţul!
― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu, ridicînd ochii de pe hîrtii
Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.
― Să scrii mamei cum ajungi... tot-tot-tot ce faci. Auzi, Dănuţ?
Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta.
― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric.
Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.
― ...Eu stau la Iaşi pînă diseară. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Am să-ţi spun ce trebuie să faci.
O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. Doi ţărani se sculară. Doamna Deleanu se ridică. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna.
Trenul intra în gară, lung, murdărind lumina dimineţii. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. Alergară într-un suflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.
― Hai, Ioane, îl grăbi domnul Deleanu, îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. Şi tu de ce nu bagi de seamă?
Dănuţ înghiţi în sec. Îl lovise peste picioare.
― Dănuţ, Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de trenul pornit.
Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă.
― Mamă, îngînă Dănuţ, ştergîndu-şi ochii, nu-l lăsa pe Ali; ia-l în tră... În trăsură, ţipă el nemaivăzînd-o.
În urma trenului o cioară coborî între şine, ciugulind prin prund.
― Duduiţă, vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu, mai avem pe cineva acasă.
Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei, din timpul dejunului şi al mesei; prea mare salonaşul doamnei Deleanu, pentru tăcerea de după masă, cu noaptea la ferestre.
