A prins-o de cozi. Inima bate din răsputeri.

O smunceşte-nspre el, şi-n aceeaşi clipă fetiţa cu cozi blonde a crescut, cozile s-au înflăcărat, şi coaptă-n trup şi roşie în păr o are-n braţe pe Adina...

Se deşteptă la lumina de fulger a visului.

Adina! Îi apăsa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu.

Scutură capul. Se culcă din nou. Nu mai putea dormi. Îi băteau tîmplele. Era o izbucnire în trup ca fluviile cînd clocotesc subt ghiaţă. Mînile vroiau s-apuce, braţele să strîngă, trupul vroia arsura trupului dorit în vis.

Se îmbrăcă prin întuneric.

Cucul din părete cîntă de două ori, amintind trecerea orelor paşnice prin casa patriarhală.

― Mircea... dormi?

― Ce-i, Dan? tresări Mircea, văzîndu-l îmbrăcat.

― Mă duc...

Cuvintele cădeau grele, ca ale unei spovedanii urîte.

― ...Spune mamei tale că am plecat dis-de-dimineaţă să-mi iau uniforma de-acasă.

― Unde te...? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat.

Ştia unde se duce. Sărind din pat, văzuse în lumina lunii chipul de faun cu ochii lucioşi.

Încălecînd fereastra, Dănuţ întoarse capul spre Mircea. Îl văzu sever şi curat.

― Da. Mă duc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare în glas şi cinism în ochi.

Se furişă prin ogradă, negru.

De la fereastră, Mircea îl urmări cu melancolia îngerilor cînd privesc prăbuşirea unui frate întru aripi, dar şi cu secreta mîndrie că o privesc din cer.

II

"IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER"

― Vînzaaar... civooo... Vînzaaar... civooo...

Nazală, ironică, tărăgănată, comică, solitară şi solemnă proorocirea comercială

răsuna pe uliţele istorice ale laşului, care atîrnă neînsufleţit ca o zdreanţă

voievodală pe umărul sleios şi obsechios al negustorului de haine vechi.

― Vînzaaar... civooo...

Dar toate casele erau deprinse, ca şi cu trîmbiţarea cucoşilor domestici, cu

cîntecul de lebădă al Cetăţii lui Ştefan. Familiar tuturora, glasul lui Meşulem deştepta zîmbete prin case şi glume prin ogrăzi.

― Vînzaaar... civooo.

― Meşulem, cuţu-cuţu!

Cu paşi tîrîtori, deprinşi iremediabil să tîrşească papuci clămpănitori, cu umeri doborîţi parcă de povara perechii de ghete glodoase şi desfundate şi a surtucului decolorat ― mai mult firmă decît marfă ― negustorul se îndreptă spre poarta casei, de unde un tînăr licean îl poftise injurios.

― Aşteaptă să plece mama de acasă.

Şi Meşulem aşteptă!

Zîmbi cu duioşie, ondulîndu-şi capul de jos în sus, ca un motan gîdilit subt bărbie. Avea barbă albă ― de o biblică îmbelşugare ― şi nasul, crescut ca subt lupă, şi coroiat, reproducea în sens invers ― cu aceeaşi împovărare resemnată

şi vicleană ― aplecarea gheboşată a spinării. Perciunii, sinuos încîrligaţi, atîrnau pe tîmple, sinceri. Urechile vegheau vaste şi congestionate, spăimîntate parcă de apropiata izbucnire a trîmbiţelor cereşti. Un ochi era acoperit cu plasture negru; dar celălalt era o colonie de ochi sintetizaţi în verdele sur al unuia singur, străbătător, intens, enigmatic şi profund ca ochiul din triunghiul creştin sau ca celălalt, care-l preţuise pe Isus şi-l vîndu-se cu rabat.

Mama liceanului ieşi pe poartă, cu alai de parfum. Meşulem se înclină adînc şi cucernic în faţa dosului încorsetat. Apoi, cu o privire filtrată printre gene, evaluă şi îmbrăcămintea cochetă, şi paguba din punga soţului, şi seceta din buzunarul liceanului.

― A chichi, Meşulem! Numai eu îs prost să vînd aşa pantaloni faini!... Zece lei, fără să mă tocmesc.

La auzul vorbei pantaloni, Meşulem se repezi cu braţele ridicate. Bătăile inimii liceanului frăgezeau deliciul clipei comerciale.

Şi deodată Meşulem se întristă. Oftă din greu şi, cu buza de jos îngreuiată de dispreţ amar, restitui pantalonii.

― Nu-i pentru mine...

Şi plecă.

― Vînzaaar... civooo...

― Meşulem!

― Vînzaaar... civooo...

― Meşulem!

― Ei?

― Îţi baţi joc de mine! Pantaloni noi: numai astă iarnă i-am purtat!... Ţi-i lăs cu cinci lei...

― Dacă nu-i pentru mine!

― Eşti nebun, Meşulem?

― Meşulem îi nebun... da pantalonii îs rupţi în cuăr!

Liceanul oftă adînc: el singur îi cîrpise.