Minodor nu cuteza să compună epistole ― încă! De altfel, dunga rectilinie a pantalonilor arăta clar că îngenuncherile lui în faţa Monicăi erau de ordin sufletesc.

Se mulţumea să contemple.

Dar în biroul domnului Deleanu mare ispravă nu făcea.

Doi ogari, în goană paralelă, cu ondulări festive de serpentine şi boturi săgetătoare, se avîntară spre poartă. Din urmă, în fugă după ei, venea Olguţa, cu rachetă în mînă, îndemnîndu-i. Zărindu-l pe Minodor la pîndă ― bufnea de rîs numai cînd îl vedea, fiindcă-i vedea numele ― îşi încetini pasul, în vîrfuri.

Era zveltă şi flexibilă, ca un arcaş adolescent. Picioarele, dezvăluite subt rochia scurtă de tenis, arătau muşchi de patinatoare cu fine oţăliri în dungi, pulpe vioaie, glezne înalte. Presimţeai genunchii dominatori de amazoană.

Îmbrăcase pentru tenis o bluză-cămeşă cu guler răsfrînt şi mînici scurte, subt ţesutul căreia sînii mici nu tremurau, nici palpitau, dînd pieptului mai curînd relief de juvenilă şi impertinentă voinicie, decît tulburătoare feminitate.

Nici o îngreuiere, lene, moliciune sau şovăire nu stînjenea vioiciunea ritmului elastic a trupului durat din biciuiri de muşchi repezi pe oase subţiri şi impetuoase.

Îşi îmbrobodise strîns ― ca un pescar napolitan ― pletele brune cu o batistă de mătasă galbenă, care punea tonuri portocalii pe obrajii arşi de soare şi de vînt.

Arcul sprîncenelor era lung, dens şi cu o zburlire mefistofelică la îmbinarea cu rădăcina nasului. Ochii, de un negru tropical, se alungau atît de puternic în colţul genelor, spre tîmple, încît ochii celui spre care se îndreptau osteneau, ca o crenguţă

învăluită şi copleşită subit de aripele vaste ale unui zbor greu. Vivacitatea-i sclipea în ochi şi-n nări, ca un ger.

Şi cum venea în vîrfuri, întîmpinată de ogarii care se întorceau curbi spre stăpîna lor, părea icoana combativă a saltului spre viaţă, cu frunte dîrză, cu dinţi albi, şi albi ogari pe de lături, alegorici parcă.

― Mélisande, prends garde au Pelléas!12

Monica se aplecă pe marginea balconului, adunîndu-şi părul, privi spre trubadurul fără mandolină şi, înfăşurîndu-se mai strîns în halat, intră în casă.

Minodor se întoarse stacojiu, se înclină, bîlbîi ceva nedesluşit... Olguţa nu rîdea. În mîna ei, racheta avea nerv de cravaşă şi fantezii de spadă.

12 Melizanda, fereşte-te de Peleas! (Fr.)

Minodor germinase pe loc în faţa ei.

― Aşteaptă clienţii, domnule... Minodor...

Începuse grav, dar bufni de rîs rostind silabele ilariante şi, rîzînd, fugi cu umeri copilăroşi.

― Duduie Olguţă, duduie Olguţă! o strigă Neculai, alergînd după ea cu picioarele ţapene şi laterale, ca un general de cavalerie.

Neculai era cel mai vechi servitor al casei Deleanu, "slujbaş", spunea el cu o demnitate concretizată şi în redingota cu poale lungi, încheiată pînă sus. Purta cravată neagră, gambetă cenuşie şi manşete rotunde de celuloid, cu butoni pe care era pictată luarea Griviţei. Era slab şi alb ca o perpendiculară de cfidă. Devenea însă imediat uman ― şi chiar supra ― graţie musteţelor demne de o baladă, sau măcar de o monografie. Musteţile lui Neculai erau aşa de vaste, încît nu se mai localizau pe faţă, deasupra buzei de sus, ci făceau parte din silueta totală, ridicînd trupul la rangul de cruce.

Olguţa pretindea că Neculai slujise odinioară de cuier automat. În extremitatea musteţii din stîngă îşi atîrnau cucoanele rochiile cu turnură, iar în extremitatea musteţii din dreapta îşi atîrnau boierii pantalonii.

Cînd era vînt, mustoţile lui Neculai fîlfîiau ca un fular de borangic.

Mai avea un singur dinte: semn alb de exclamaţie pe întunericul gurii. Dar musteţile, deşi cărunte, aveau aceeaşi vigoare orizontală.

― Duduie Olguţă, mata n-ai o misiune la poştă?

― Ce cauţi la poştă, Neculai?

― Am o empremată de la duduia Monica să ridic un transport... Să vedeţi...

Era, limbut. "Să vedeţi" era începutul comentariilor asupra evenimentelor casnice, uneori şi asupra celor sociale; detesta socialismul: "o mojicie!"

― Aaa! Un pachet pentru Monica! Ia să vedem emprimata.

Empremata lui Neculai era o ţidulă de la poştă, scrisă de mînă. Neculai era idealist: înnobila realităţile cele mai mărunte. Un pahar de apă stilizat de Neculai, devenea o "răcoritoare". Supa, un "elextir" de găină sau de vacă.

Excela în inventivitate pudică. Substantivul "ritiradă", utilizat de servitori, Neculai nu-l accepta nici subt forma "closet". Formula lui Neculai era "locul", rostită cu o uşoară ridicare a capului şi o tainică aplecare a genelor, ca şi cum ar fi spus o parolă conspirativă.

― Aha! Aşteaptă, Neculai. Am să-ţi dau o rapidă. Neculai zîmbi în urma Olguţei, care se întorcea spre casă, ca un profet care şi-ar găsi editor.

Abia acum pricepea Olguţa refuzul Monicăi de a merge la tenisul de toate zilele, subt pretext că-şi spală părul. Un pachet de la Dănuţ... "Metaforel" sau

"Benjaminul", cum îl poreclise Olguţa.

Urcă scările de dindos, cîte trei deodată. La scoborît se dădea pe rampă, fără

cruţare pentru rochii, acasă, şi pentru inima pedagogelor, la şcoală.

― Cuţulachi!

― ...!

― Iar la mine-n odaie!

― Nu...

― Cum, nu? Da.

― Am vrut...

― Bine, Cuţulachi, băiat eşti tu sau fată? Du-te afară şi te joacă. Ţipă, urlă, sparge, dar lasă-n pace odăile fetelor!

Puiu trînti uşa, zvîrli trandafirul furat din grădina Liceului Internat şi adus subt tunică, pentru Olguţa, ca o bătaie de inimă, îl călcă în picioare şi se năpusti în odaia lui unde plîngea zilnic sau fiindcă Olguţa îi spunea Cuţulachi, sau fiindcă nu-i spunea Puiu. Olguţa cînd îl neglija complect, cînd îl zeflemisea.

― Lasă!... De azi am s-o iubesc pe Monica!... Să dea Dumnezeu să rămîn corijent dacă...

Îşi şterse ochii. În fiecare zi se jura c-are s-o iubească pe Monica şi niciodată nu izbutea să trişeze, Monica intră în odaia Olguţei.

― Te-ai întors?

Olguţa scria la o măsuţă joasă, aşezată turceşte pe o pernă, cu racheta pe marginea mesei.

― M-am întors.

― Nu te mai duci la tenis?

― Nu mă mai duc la tenis.