Grave comme une mignonne Infante..."
...răspundeau unei păpuşe care cu ani în urmă, într-o noapte de toamnă şi plecări cutezase să treacă hotarul războinic al pragului odăilor Potemkin-Kami-Mura, cu o solie ascunsă în buzunărelul şorţului hainei de mireasă.
"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima..."
...De-atunci veniseră Monicăi versurile altora numai, dar trimise de Dănuţ, culese parcă de mînile lui pentru ea.
Apoi venise Leila, trimisă prin domnul Deleanu, ca o ofrandă de tăcere şi de lună.
De la Crăciun însă nu mai primise nimic. De atunci cetea şi Monica ― după
doamna Deleanu ― scrisorile săptămînale ale lui Gheorghiţă a Marandei.
Şi de-atunci, liniile pure şi străvezii ale dragostei se aplecaseră vast ostenite, închizînd în ele declinul nostalgic al zărilor marine cu prea depărtate orizonturi.
*
Venise o veste din senin. De la Dănuţ. Pentru Monica.
...Un punct pe orizont. Crezi că e o rîndunică migratoare spre alte zări. Îţi pare rău. Privirile se afundă în depărtări. Te desparţi de tine, migrator...
Şi deodată, o aripă străvezie îţi atinge faţa. Tresari. Zîmbeşti cu o bătaie de inimă. Punctul de pe zare era o libelulă apropiată. Atins de aripă, te regăseşti. Îţi vine să te-alinţi pe frunte, deşteptat.
Dănuţ era lîngă Monica, aşa cum era parfumul teiului din faţa casei. Cerul era aproape ca un surîs aplecat asupra părului.
Monica se uitase de multe ori în oglindă. Deşi nu aştepta decît un pachet cu cărţi de la Dănuţ, se gătise de vară, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe Dănuţ. O rochie de batistă albă cu mîneci scurte, brodată cu steluţe albastre, ca o scrutare de livănţică
prin lumina dimineţelor de primăvară.
"Monica, tu nu trebuie să ascunzi nimic: nici fruntea, nici urechile, nici tîmplele, nici gîtul..."
Aşa dorea Dănuţ să se pieptene Monica în timpul vacanţelor. Şi Monica se pieptănase aşa cum îi plăcea lui Dănuţ ― simplu ca sinceritatea luminii sau a apelor limpezi.
În undă pornea de pe frunte părul auriu, lăsînd o undă: fruntea albă. Două unde se ridicau de pe tîmple, limpezind două unde: obrajii. Şi cozile de aur ale copilăriei
― hăţurile lui Dănuţ ― păreau adunate şi strînse pe cap de aceleaşi mini care odinioară le trăgeau, ca să se mire ochii cum de-au putut atîta vreme să nu vadă.
Pieptănătura aceasta lăsa ca o mirare iluminată pe dezgolirea feţii, poate un zîmbet, un dar..
Din nou Dănuţ era lîngă Monica. Vorbele lui Dănuţ pluteau în jurul ei, o împrejmuiau, o cuprindeau ca fumul înălţat din acele căţui vrăjitoreşti ale orien-talilor, fum dătător de visuri, şi de fericire, şi de somn.
― Monica, tu ai fost o icoană zugrăvită într-un schit de munte, într-un schit foarte mic, alb, la poalele unui munte pietros şi sever ca un ascet în aerul limpede...
Mergeau călări prin crînguri în care toamna intrase, ca soarele în norii de amurg, bătînd în roşu, galben, arămiu şi violet. Între ei, între vorbele lor, flutura vîntul, zburau frunzele. Uneori, o veveriţă de rugină îi privea vivace, mai încolo încă una, apoi alta... dar părea aceeaşi veveriţă, şi copacii aceiaşi păreau, şi toamna aceeaşi, ca şi cum crîngul încremenit ar fi plutit pe lîngă ei, şi ei ar fi plutit cu el, spre cerul albastru, arcuit în fund de zare ca o cascadă.
Înălţîndu-se în scări, Dănuţ îndepărta o creangă, ferind-o pe Monica.
Monica se apleca, zîmbind.
Creanga izbucnea la loc.
Pămîntul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniţă bătrînă, a vin de Cotnar, a tufănele şi pelin... Uneori o violetă de toamnă le tremura-n priviri, ca o stea căzătoare.
― Erai singura podoabă a schitului. Şi erai Madona celor patru sau cinci călugări desculţi, cu rase de şaiac aspru, bărbi lungi şi ochi sălbăticiţi. Erai pictată
pe un fond albastru. Braţele goale erau ca doi crini plecaţi, şi aveai un nimb linear în jurul creştetului... Într-o zi, zidul a rămas gol, alb, şi numai inelul aureolei mai strălucea însemnînd locul capului... Monica, simţi tu, melancolia zidului gol, într-un schit de munte?... Şi fratele... fratele Teofan, fratele care sună clopotele ―
fiindcă numai el poate să urce scările clopotniţei ― îngenunchează în fiecare miez de noapte în faţa zidului gol şi plînge, în loc să se închine... Monica, fratele Teofan e tînăr şi frumos, ca un înger în haină aspră de şaiac. El crede că Dumnezeu i-a luat Madona, ca să-l pedepsească fiindcă o iubea. Şi uneori, lumina lunii pe zidul gol e albă ca obrajii fratelui Teofan...
― Îţi pare rău, Dănuţ, că zidul schitului a rămas gol?
― ...Monica, a răsărit luna.
― Unde?
― Acolo...
Se răsuceau îndărăt, priveau luna răsărită pe fumul cenuşiu al zării, apoi ochii lor se întîlneau în treacăt şi porneau spre casă tăcuţi. Şi sufletul Monicăi se întorcea pe zidul schitului de munte ca să dezmierda fruntea fratelui asemuit lui Dănuţ, un Dănuţ cu bucle lungi ca în copilărie...
― Hei-hei!
― Hei-hei!
Cîntau ecourile.
Şi Olguţa-i ajungea din urmă în galop de pustă, ca un tînăr cneaz cazac aplecat pe coama calului. Şi se-ntorceau toţi trei prin umbra şi lumina nopţii, Olguţa-n frunte în trap dănţuitor; ei doi în urmă, cu tăcerea şi secretul lor.
...Se apropia o nouă vacanţă. O vesteau teii. O nouă vacanţă cu Dănuţ.
Cu Dănuţ.
Monica se uită din nou în oglindă, ca la fereastra unde aştepţi să răsară
fericirea. Şi în oglinda care adăpostise atîtea resemnări, obrajii Monicăi erau roşii, şi-n ochii Monicăi rîdeau visuri ca scuturările de stele în nopţile de august.
*
Monica se ridică deodată şi, întorcîndu-se, privi strada. Într-adevăr, Neculai venea intermitent prin frunzele plopilor. Neculai venea cu pachetul.
Monica ar fi dorit ca toate rîndunelele văzduhului să răpească pachetul şi să i-l aducă în zbor, lăsîndu-i-l în mîni ca pe un dar al zărilor.
Dar pachetul era adus de la poştă de Neculai. Şi Neculai mergea încet, ca orice om solemn, bătrîn şi artritic. Şi, pe deasupra, Neculai venea cetind ziarul cumpărat din tîrg, cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogălniceanu, al cărei bronz prezbit, după curase ştie, înverzeşte cetind pe pavajul roz din faţa Universităţii un discurs istoric. Şi, pe deasupra, în apropierea casei, Neculai se întîlni cu sergentul de zi.
― ...
― ...
― ...
