Monica-şi luă capul în mîni. Odaia se întunecase.

"...Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună. ca în visul cu parfum de tei, pentrufratele tău Dănuţ."

"Dar tu, Dănuţ, de ce..."

"Dis, ô, douce soeur des pommiers,

Te souviens tu d'un petit bambin

Rouge comme la paume de tes mains?

Car moi, ô, sage bien-aimée,

J'aime toujours le petit pommier"20...

Ochii Monicăi plîngeau, plîngeau.

Dar sufletul Monicăi, cu dragostea, şi mila, şi iertarea, şi durerea, şi toate puterile lui rănite şi strivite ― ca un parfum de tei abătuţi în floare, ca un parfum de tei amestecat cu agonia crudă a sevei ― se dăruia deplin tot "fratelui ei Dănuţ".

*

― Touché!21

Floreta colonelului descrise un salut de arme.

19 Se-mbată seara cu oţel / Şi capul zilei curajoase-l

taie. / Un vis stăruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieşte fruntea de văpaie. // Cum să te pot tăgădui / Cînd

inima-ţi haină / Pe-a mea adînc se altoi, / O cruntă, vie rădăcină... // De tine cum să mă dezleg / Cînd platoşa

mea sfîntă / E numai crezu-acesta-ntreg / Ce te bine-

cuvîntă... // Cînd voi pierde-acest crez frumos, / O spadă

fulgerînd grăbită, / Ca ţipătul de groază scos, / Va reteza inima mea zdrobită. // Seara care cu oţel se îmbată /

Trage din teacă arma ei fină: / Subţirea sabie încovo-

iată / De lună adamantină (fr.)

20 O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos / Ca palma mînii tare roz? /

Că mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul merişor (fr.).

21 Atins! (Fr.)

― En garde!22

Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încrucişate împletiră zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvîcnind, lunecînd, săltînd, tresărind, pîndind ― înviind în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos şi delicat al rîndunelelor sau trăsnetul ornamental al arabescurilor.

Colonelul Barbă-Roşie ― barba de un aur veneţian era ca un blazon viu, moştenit din tată-n fiu, de coborîtorii familiei care număra un domn în scaunul Moldovei, şi o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu arămiu al toamnei prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrimă al Olguţei. Tot el o iniţiase pe un pur-sînge, în tainele viguroasei elegante a călăriei, pe care colonelul Barbă-Roşie o întruchipa ca un centaur.

Îşi iubea regimentul de roşiori mai mult decît grîul vastelor moşii pornite tocmai din Ceahlău ca o trenă verde pe malurile Bistriţei, apoi aurie pe ale Siretului.

Un singur lucru îi reproşa Olguţei: că nu-i fata lui; şi unul singur domnului Deleanu: că n-a făcut pe Olguţa băiat.

În după-amiezele de primăvară şi de toamnă, cînd se întorcea călare de la Copou, cu Olguţa la dreapta şi Monica la stînga, îşi bătea barba cu dosul palmei, ceea ce se întîmpla altminteri rareori, numai atunci cînd regimentul defila impecabil în faţa unor "ochi de vultur".

Odată, de zece mai, venind în fruntea regimentului ca să defileze în faţa lui vodă, întîlnise în apropierea grădinii Copoului, pe Olguţa. Spre uimirea tuturor ofiţerilor, colonelul Barbă-Roşie dăduse comanda de defilare cu glas de tunet.

Înaintea cui?

Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiţerii cu săbiile plecate ― în faţa unei rachete de tenis şi a unui zîmbet ironic, stăpînit însă.

Colonelul moştenise de la străbuni nu numai barba ― în care se oglindeau parcă şi galbenii, şi grîul ― ci şi patima mesei verzi, în care şi grîul, şi galbenii ―

oricît de fluviali ar fi ― se varsă ca într-o mare. Totuşi, floreta Olguţei smulgea zilnic o oră deplină, uneori întrecută, patimii cartoforiceşti a colonelului. Astfel că

zilnic, în preajma lui şapte jumătate, seara, colonelul se ridica de la masa de bacara

― de care îl lega un Ultim bac ― trecea în odaia de scrimă a Jokey-Clubului şi, îmbrăcat în costum de arme, o aştepta pe Olguţa care sosea de la tenis cu în-tîrzieri mai mari sau mai mici.

― Mille excuses, mon colonel!23

― Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.24

Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès25, spunea Olguţa, care primise în dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― cărţile lui d'Esparbès legate în marochin.

Plafonierele erau aprinse.

De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mîncate de 22 În gardă! (Fr.)

23 Mii de scuze, colonele! (Fr.)

24 Mii de mulţumiri, copila mea, am onoarea să vă aştept (fr.).

25 Scriitor francez (1863―1944), autor de romane istorice

molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternînd cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.

Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.

Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întăi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului.

Braţul care mînuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca avînd aerul că mînuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.

Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţii ― oh! vai!