Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spre dreptate. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt.
De astă dată, subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite, ci şi redate prin gest şi atitudine. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan", redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou, doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu, încît domnul Deleanu, cînd înainta, de bună
credinţă, dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier- ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ştergea de sînge.
Abat-jour- ul lămpii, răsturnat pe covor, arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos, Porthos, Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.
Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie, fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît, muşchetăreşte, sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care
răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi.
Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele, urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.
― ...Porthos îi vede, da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai, răstoarnă cal cu călăreţ cu tot...
Un scaun căzu trosnind.
― ...înşfacă pe călăreţ...
Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz.
― ...şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi, doi răniţi, ceilalţi fug.
Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor, în aplauzele Olguţei.
Caritabilă, Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou.
Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri, roşeaţa soarelui
― din nor în nor, din zare în zare ― iluminase cerul.
Ograda casei lui moş Gheorghe, încetul cu încetul se umpluse de ţărani.
Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. Unii şedeau jos la pămînt, alţii pe prispă, alţii în picioare, tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.
Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Îi închise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei... Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii.
Doctorul îi luă pulsul. Întîlnind chipul străin, ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere... o recunoscu... Începu să caute... Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului.
Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.
― Du-te acasă, şopti ea Oţălencei. făcîndu-i semn să se apropie, şi ad-o pe Olguţa.
Cu multă trudă, moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută
mîna doamnei Deleanu.
Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve, la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului.
Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.
Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care, fireşte, le biruiau neglijent. În plin galop, Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.
D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării
― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti.
Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă, vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Şi muşchetarii ―
flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară, purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane...
De-acum înainte, haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima Olguţei.
1 Condeiul este sclav, cuvîntul este liber (fr.)
2 Cu panaşul fluturînd în vînt (fr.).
Anica bătu de cîteva ori în uşă. Neprimind nici un răspuns, intră.
― ...O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase...
Olguţa se încruntă: palpita.
― ...O lovitură la dreapta... Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica.
― Afară! ţipă Olguţa. Spune, papa.
― Adversarul era chiar Athos?
